Bio-BLOG | Delly World

              După ce am asistat la fel de neputincioasă și  la ulti ma parte a acelui obicei creștinesc  destul de g reoi și aflat mereu sub zâmbetu l fals al unui soare necruțător , am încercat să mă gândesc pentru a nu știu câta oară la ce se întâmplase. Recunosc că unul dintre defectele sau calitățile mele este să regândesc, analizez lucrurile în speranța că mica mea recapitulare le va pune în ordinea cuvenită. Rezultatul este același.Trecutul rămâne trecut de fiecare dată cu ireversibil itatea lui însă, am căpătat ace st obicei ca o  formă  de ,.renovare” a  mea și a celor din jurul meu, având întotdeauna subsentimentul că ceva nu am făcut bine sau putea fi făcut mult mai bine.      M-am așezat pe o băncuță din cimitir, simțind deja cum capătă teren o amețeală soră cu leșinul  care îmi dădea târcoale încă de când am ieșit din curtea bisericii. Mi se înfundaseră și urechile și începusem să mă detașez de ...

Boala (II)             Despre internarea la un spital privat pot spune că a fost una dintre experiențele  benefice, de mare ajutor care m-a trimis din camera fetidă a salonului din orașul meu într-o cameră de două persoane, foarte modernă, igienizată, cu o fereastră mare, curată, prin care noaptea puteam admira strălucirea stelelor.        Mi s-a redat libertatea într-un fel atât de suav- bucuria de a avea o bucată de cer, un petec de orizont în raza speranțelor mele.  Fizic, eram chiar mai rău decât venisem pentru că procedura și investigația pe care urmau să le fac implicau o și  mai mare deshidratare, o adevărată coborâre în cele mai întunecoase subsoluri ale psihicului, un picaj total și o stoarcere a tot ce este mi crobiom. Dar acele luminițe care pâlpâiau atât de senin în depărtare alcătuind coperta unui oraș agitat în dinamica lui nocturnă, îmi creau parcă vraja dezlegării. Îmi promiteau ceva, o veste bună, o m...

  Boala (I)                  Dacă mă gândesc bine, viața mea de până acum s-a întâmplat destul de zbuciumată pe marginea gândurilor mele și destul de așezată cu toate deciziile luate. Până la urmă contează faptul că am reușit să construiesc din dezordinea de piese un puzzle drăguț și că totuși am avut libertatea să-l modific să arate așa cum îmi doresc.         Pentru că nu am fost niciodată un om al viciilor, mi-am permis să beau doar cafea și recunosc că, până în punctul de pierdere totală despre care voi vorbi în următoarele rânduri, am găsit în plăcerea de a bea cafea o mică ancoră pe care să o folosesc în momentele învolburate. Am observat că și creierul meu, la fel ca al multora, funcționează mai bine la gândul unei recompense, al unei mici pauze de cafea în car e să coboare puțin la demisol , în adâncimea  cugetului, să zăbovească  acolo, după care să renască la suprafață cu noi puteri. Caf...

Jurnalista (II)  ,, Nu putem să nu comunicăm’’. Asta ne spunea unul dintre profesorii îndrăgiți ai departamentului și, fie că era o comuni care bună sau defectuoasă, era o  coordonată a vieții pe care o conștientizam din ce în ce mai mult și o recunoșteam în toată varietatea ei . În timpul facultății am experimentat diferite niveluri ale comunicării și asta nu a făcut decât să mă ajute  să aflu unde e locul meu .  Ca un curcubeu, împletit în jurul cursurilor, comunicarea își prezenta toate valențele chiar prin prisma profesorilor. Șmecheră, zeflemitoare, ironică, foarte prețioasă, corectă și coerent ă sau goală și pustie, comunicarea venea spre mine oricum cu bunele și cu relele ei.           Aveam un seminar de la 8 dimineața într-o clădire frumoasă, de sticlă, unde urcam cu liftul și mă așezam la o masă lungă și dreptunghiulară, ca la nuntă. Sau oi fi confundat eu planurile? În tot cazul, profesor ul responsabil era  un adevărat person...