Cartea mea-partea a XIVa

 

Boala (I) 

  

             Dacă mă gândesc bine, viața mea de până acum s-a întâmplat destul de zbuciumată pe marginea gândurilor mele și destul de așezată cu toate deciziile luate. Până la urmă contează faptul că am reușit să construiesc din dezordinea de piese un puzzle drăguț și că totuși am avut libertatea să-l modific să arate așa cum îmi doresc. 

       Pentru că nu am fost niciodată un om al viciilor, mi-am permis să beau doar cafea și recunosc că, până în punctul de pierdere totală despre care voi vorbi în următoarele rânduri, am găsit în plăcerea de a bea cafea o mică ancoră pe care să o folosesc în momentele învolburate. Am observat că și creierul meu, la fel ca al multora, funcționează mai bine la gândul unei recompense, al unei mici pauze de cafea în care să coboare puțin la demisol, în adâncimea cugetului, să zăbovească acolo, după care să renască la suprafață cu noi puteri. Cafeaua, prin gustul ei dulce-amărui, avea această putere să mă traverseze de la stres la liniște, de la panică la relaxare, de la anxietate la calm, de la emoții prea puternice la eliberare emoțională ca un lift care te duce rapid până la parter, unde e mai răcoare, doar ca să xeroxezi niște hârtii -în cazul de față - idei- și apoi, să te urce înapoi la etajul dorit în căldura intensă a muncii pe care trebuie să o execuți. Neluând în calcul faptul că îmi transpirau palmele și experimentam de fiecare dată o vagă senzație de  amețeală, mă puteam bucura mereu de acest viciu aparent inofensiv și foarte îmbietor. La facultate, la nuntă, la o întâlnire, la gară, la salon, la mama acasă, exista mereu prietena secretă-cafeaua care își găsea locul să fie savurată. Când am spus mai sus că viața mea a fost una așezată, m-am referit și la starea de sănătate, de altminteri perfectă până la întâmplarea pe care urmează să o povestesc. 

        La 26 de ani am trecut prin cea mai întunecată perioadă a sănătății fizice și mentale chiar, care, poate, a demonstrat că ce nu te omoară te face mai puternic. Nu aș fi crezut vreodată că în harta destinului meu exista o asemenea cotitură, groapă a marianelor, surpare, nenorocire de drum în care eu să cad aparent inofensiv și care să vină cu atât de multe implicații pentru toată activitatea mea de om, artist, tânăr cu speranțe și chiar fiică a unor părinți la fel de surprinși ca mine.

         Am decis de pe urma unor discuții cu o altă colegă de cântec să țin un regim vegetarian care să mă purifice, să-mi restarteze organismul plimbat prin atâtea nunți, oboseală și stres. Recunosc că firea mea influențabilă a pescuit din zbor ideea fără să o gândească prea mult. Mereu am avut deschiderea asta inconștientă spre noutate, schimbare, dar cred că am mai spus asta până acum. Astfel, am început să pun în aplicare mirifica idee fără să mă documentez și fără să iau în calcul posibilele riscuri. Mărturisesc că nu am înțeles pericolul decât atunci când s-a aflat în iminenta apropiere. Dacă a fost unul care să mă privească de la distanță și să rânjească mârșav, a putut să plănuiască în liniște tot atacul spre mine pentru că eu nu l-am suspectat de nicio intenție gravă. Aeriană, imatură, am pornit în fiecare aventură sau plan al meu cu zâmbetul prost de om care nu se teme să-i cadă drobul de sare în cap. Nu și-a pus problema, nu știe, nu cunoaște, nu vrea să audă. 

       În tot cazul,  am început să-mi fac rezerve de borcane cu zacuscă de legume. Mai beam și câte o cafeluță năzdrăvană, munceam până la epuizare și așteptam rezultate miraculoase. De care? Nu știu. Poate să fiu mai slăbuță, poate să scap de cearcăne, poate să am piciorul zvelt, poate să arăt ca Angelina Jolie. Orice schimbare întrevăzută de mine era un vis atractiv care m-a ținut și foarte constantă în regimul meu aproape șapte luni. Nici nu știu cum a trecut timpul dar știu foarte bine că aveam o bucurie și o seninătate nejustificate să refuz la orice masă alimente care conțineau proteină animală, motivând că eu sunt vegetariană, ca și cum asta ar fi fost o condiție a sănătății mele care nu poate fi negociată. Cu alte cuvinte, îmi pusesem un steag în cap și îl fluturam pe oriunde umblam deși eu singură nu știam ce reprezintă și de ce ar trebui să impresioneze pe cineva. Când am realizat că nu s-au mutat munții din loc așa cum m-aș fi așteptat eu, am experimentat o ușoară stare de plictis și de nemulțumire, m-am îmbufnat pe mine, pe regim, pe timpul pierdut. Nu eram nici mai energică, nici mai frumoasă, nici mai altcumva. Se apropia luna august și odată cu mirosul de vinete coapte îmi trecea pe lângă nas mirosul de grătare, visam torturi cu frișcă și sosuri, valuri de sosuri în care să mă scald. Brusc m-am trezit din regimul meu ambițios și m-am întrebat cine m-a pedepsit de fapt și în slujba cui fac eu tot sacrificiul? Și ca orice eliberat din (propria) închisoare am început să mă bucur că mi-am reprimit dreptul la o viață normală și, fiindu-mi propriul călău, m-am îndurat de mine. E de altfel un exercițiu foarte bun să-ți refuzi o perioadă anumite lucruri sau plăceri pentru ca să le conștientizezi adevărata valoare și să le prețuiești mai mult. Excesul te poate deruta. Să ai acces oriunde, oricât, oricum te poate îndepărta de la realitate și orice urmă de îndoială e benefică atâta timp cât îți clarifică limitele. Mă simțeam clarificată, gata să îmi reiau viața mea frumoasă, normală și presărată cu plăceri culinare. Zis și făcut. 

      Fiind în plin sezon de evenimente, am hotărât ca prima victimă să fie o ciorbă rădăuțeană pe care să o savurez cu smântână. Eram chiar după prima nuntă din seria de weekend și mi-am permit acest mare lux pentru mine într-un restaurant de renume din zonă, alături de colegii de formație. Încă pot să-mi amintesc senzația dulce a mâncării exact ca întoarcerea acasă. Simțeam că, mâncând din nou ca înainte, revenisem din călătoria mea inițiatică, pe plaiurile natale, nu ca o fiică risipitoare, ci ca un om reînnoit și foarte hotărât să trăiască bine, să aprecieze binele și să se confunde cu binele. Nimic rău până aici. Schimbarea mi-a redat pofta de viață. Și tot schimbarea a venit să spună că nu suntem stăpâni pe mintea, pe corpul sau pe viața noastră. Neprevăzutul e cartea ascunsă care iese la suprafață ca să demonstreze că frica vine cu pași repezi și se ghemuiește în suflet și din momentul acela conviețuiește cu tine.

        După o zi, am început să mă simt rău. Dar ce să fie? Răceală, indigestie, panică, răul care nu semăna cu nimic din ce am avut…?! Nu am avut din prima inspirația să mă tratez cu medicație, crezând că e ceva trecător. Orele treceau, mă slăbeau, toate drumurile mele duceau la baie și într-un fel mă bucuram că sunt acasă și pot să depășesc o zi proastă în confortul propriului meu cămin. Spre seară lucrurile s-au înrăutățit și am făcut cunoștință cu o stare care avea să mă urmărească mult timp după acel debut: de semi-leșin, de pierdere, de confuzie, de cădere în gol și totuși nu de tot. Într-un fel, eram sub apă, fără prea mult aer rămas, milimetric aproape de înec dar auzind la suprafață toți salvamarii care încercau să mă aducă înapoi.        Peste ani, pot încă să-mi amintesc șocul de a fi atât de neputincioasă, cu inima bătând nebunește și imaginea din ce în ce mai întunecată, ghemuită pe gresia rece din hol, încercând să trec granița mai degrabă spre inconștiență ca să scap de toată greutatea. Părinții speriați încercau să înțeleagă ce ‘deochi’ mai e și ăsta și se arătau destul de reticenți la ideea de a chema ambulanța în condițiile în care eram un om sănătos și fără probleme antecedente. Hotărârea am luat-o eu. Nu m-am gândit la răul pe care îl aveam neapărat, ci mai degrabă m-am înfricoșat de situația de a nu mai fi capabilă să reacționez. Pierderea totală a controlului asupra mea mi-a scurtcircuitat creierul, mi-a desfăcut ființa în bucăți, m-a trezit din toată anemia. Cum să mă pierd fără să știu că mă pierd? Poate egoismul meu m-a determinat să lupt, poate că cel mai mare regret atunci, în momentul în care fixam o bucată roșie de gresie din hol, a fost că nu pot să spun celorlalți că eu mă pierd, că se întâmplă ceva grav. La miezul nopții eram deja în ambulanța venită special pentru mine, la poarta mea, pentru cazul meu, să mă salveze dintr-o situație critică. Ce ciudat se întâmpla totul! Mă găseam în afara corpului meu, destul de infimă, un corp aruncat și stricat, o dezamăgire, un lut cu care, ei, medicii vor face ce știu, ce pot. Tot drumul am simțit nevoia să plâng, să sufăr pentru mine și pentru senzația că am pierdut tot. Dar m-am abținut pentru că orice efort aș fi făcut mă deposeda de putere, îmi lua minimum minimorum, ca un hoț care, după ce ți-a furat din casă, te mai și agresează până nu mai ai suflu. Mintea mea călătorea odată cu luminile care pătrundeau pe geamurile ambulanței încercând să afle reperele drumului, atâta vreme cât stăteam întinsă pe patul tare și mă tot chinuiam să-mi răspund mie dacă se poate leșina în poziția culcat. Și tot mintea mea căutătoare mă întreba de ce stau asistenții atât de nepăsători cu privirea în față, discutând probleme cotidiene, uitând parcă de existența mea. Probabil aveau încredere în mine. Încă o sarcină pe umerii mei. Am concluzionat că: dacă brusc mi-aș fi pierdut cunoștința, ar fi recunoscut și ei că sunt un caz grav, poate de netratat. Gânduri, scenarii, interiorul niciodată nu tace, nici măcar când exteriorul pare înțepenit.

       La spital am întâlnit pentru prima oară adevărul despre spital. Un adevăr dur, rece, cu un miros antiseptic care devenea din ce în ce mai real în lumina albă și stridentă din sala de ambulatoriu dar și cu o atitudine și mai ostilă din partea personalului medical. Pentru prima oară am petrecut toată noaptea într-un spital, pentru prima oară am înțeles că trebuie să mă resemnez în acel moment și să-mi fac culcuș în propria durere, să mă acomodez cu starea de rău, cu starea de panică și de neajutorare. Pentru prima oară am înțeles că dacă ai ajuns într-un spital nu înseamnă că ți-au dispărut și problemele sau că ai zărit o urmă de speranță. E doar o prelungire a amăgirii că se fac eforturi, timp în care organismul tău duce o luptă a lui, posibil total străină de ceea ce își imaginează sau investighează medicii. Am ajuns într-un punct al deshidratării maxim sau cel puțin maxim în accepțiunea mea de atunci, depășindu-mi din oră în oră propria rezistență. Mă tot întrebam când va fi colapsul total? De ce ? Pentru că aparent orice medicament care își dădea concursul nu se dovedea a fi decât o altă încercare eșuată. Perfuzii și insomnie, noapte neagră și o colegă de suferință care mânca pe ascuns un sandviș în cel mai întunecos colț al camerei. Nu aveam niciun drept să mă plâng de condițiile modeste, de ceaiul fără gust, de patul tare și incomod, de mirosul grețos din salon, de faptul că dispăruseră fără urmă toate asistentele odată cu lăsarea nopții, atâta vreme cât știam că dacă aș fi fost eu bine, puteam să dorm și pe scări. Dacă nu aș fi simțit că o forță necunoscută îmi răpește toată vigoarea și îmi seacă trupul deja obosit și amețit, dacă nu aș fi simțit că mă doare tot aparatul digestiv de la un capăt la altul ca și cum cineva strigă prezența fiecărui milimetru de intestin, dacă nu aș fi fost atât de convinsă că valul ăsta nu va trece prea curând, m-aș fi odihnit în acea seară în patul acela strâmt de la ușă, privind cu totală acceptare peisajul stins al unui salon acaparat de boală. Și aș mai spune că dacă nu aș fi fost atât de epuizată, aș fi fugit din spital. Libertatea de a merge, de a fi acolo unde vreau să fiu a fost pentru mine cel mai bun medicament, în orice situație personală sau profesională, fără ca asta să spună despre mine că sunt un om iresponsabil. Pur și simplu trebuia să știu că există o ușă mică, ascunsă prin care, dacă aș fi vrut, puteam să ies. Exact ca acele uși secrete sculptate strategic în bibliotecile caselor regale, în Castelul Peleș. Voiam și eu să beneficiez de luxul de a avea o ușă pe unde să mă pot sustrage. Gândul că nu o voi folosi dar ea totuși există mă liniștea teribil. În contrast, gândul că nu mai exista nici ușa, nici fereastra și camera devine din ce în ce mai opacă și compactă, îmi amplifica toată panica și mă arunca într-un soi de nebunie vecină cu starea de rău fizic a claustrofobilor.

    Aș fi plecat dar nu mă ajutau nici mintea, nici picioarele, nici vederea. Eram atât de slăbită încât nu puteam nici să dorm, nici să evadez, nici să fiu un bolnav conform cu spitalul, nici să fiu un caz ieșit din comun. Se întâmpla o criză în interiorul ființei mele ca și cum cineva ar fi trimis în repetate rânduri sesizări, autosesizări spre centru de control și acesta intrase în insuficiență, în insolvență, într-un proces de dezintegrare. 

    Mi-am luat pătura din pat și m-am așezat pe una dintre canapelele de pe hol crezând că sunt mai aproape de ieșire sau pur și simplu cu mai multe șanse de a fi auzită, văzută de asistentele adunate în camera din capătul holului, de unde se auzeau înfundat râsete și de unde venea o aromă puternică de cafea proaspăt făcută la esspresor. Niciodată nu ne gândim la asta atunci când bem o cafea. Nu m-am gândit nici eu că distanța de la a savura băutura preferată la a te zvârcoli îndoit de durere și cu ochii pierduți e de câțiva metri. Atât avea holul acela semiluminat care mă ținea pe mine bolnavă și disperată într-un capăt și pe ele sănătoase și voioase în celălalt capăt. Așa e viața. Mereu diferențele frapante ne fac să suferim, să ne destrămăm bucată cu bucată, să ne întrebăm dacă se poate face schimb pentru un minut între destine, doar ca să mai simțim o dată, fie și pentru o ultimă oară, normalitatea.

     După noaptea aceea în care mi-am sprijinit durerea de durerea mea, au venit în lanț zile și nopți cu mai mult zbucium, luni care-mi confiscaseră toată viața mea de dinainte și mă repostau la infinit pe același drum între spitale, diagnostice, pastile, decepții. Și apoi a trecut un an. Slăbisem aproape 8 kilograme și răul nu se mai sfârșea. Am experimentat și senzația resemnării în care, fără a mai avea vreun gram de ambiție, aștepți să vezi ce se întâmplă. Te așezi tu în primul rând la spectacolul despre viața ta și aștepți următorul act ca și cum asta s-ar întâmpla în afara ta complet. Într-o dimineață, văzând că nu mă pot ridica singură din pat și confruntându-mă în singurătate cu senzația puternică de leșin am plâns ca pentru final, pentru finalul meu și la fel ca orice fir care se rupe am simțit că era mai subțire din punctul meu spre rupere decât spre vindecare. Și din oboseală, aș fi ales calea mai scurtă. M-am gândit obiectiv- de aici, de unde sunt cum aș mai putea să mai fiu ce am fost? Părea imposibil. Părea greu de recuperat. Am ales totuși să răzbat și m-am grăbit să-mi fac o programare la un profesor doctor de la Iași, considerat parte din spuma medicilor gastroenterologi, în persoana unei doamne blonde, cochete, care m-a primit cu destul de multă uimire. Ce caz puteam să reprezint în situația în care nu aveam nici peste 60 de ani, nu mă lovise nici trenul, nu mă otrăvise nimeni și nu eram nici purtătoarea vreunei patologii genetice? Destul de temerară în munca ei și conversând în același timp rapid cu un student la telefon, a început să-mi facă un set de întrebări clasice pe care mizase că o vor elucida în primele 5 minute. Nimic clar și totuși o situație de nedescris. Am fost anunțată că cel mai indicat ar fi un computer tomograf care să mă scaneze riguros și să elimine posibilele maladii grave.

(…va urma)