Cartea mea- partea a XVa

Boala (II)     

      Despre internarea la un spital privat pot spune că a fost una dintre experiențele benefice, de mare ajutor care m-a trimis din camera fetidă a salonului din orașul meu într-o cameră de două persoane, foarte modernă, igienizată, cu o fereastră mare, curată, prin care noaptea puteam admira strălucirea stelelor. 

      Mi s-a redat libertatea într-un fel atât de suav- bucuria de a avea o bucată de cer, un petec de orizont în raza speranțelor mele. Fizic, eram chiar mai rău decât venisem pentru că procedura și investigația pe care urmau să le fac implicau o și mai mare deshidratare, o adevărată coborâre în cele mai întunecoase subsoluri ale psihicului, un picaj total și o stoarcere a tot ce este microbiom. Dar acele luminițe care pâlpâiau atât de senin în depărtare alcătuind coperta unui oraș agitat în dinamica lui nocturnă, îmi creau parcă vraja dezlegării. Îmi promiteau ceva, o veste bună, o magie de zâne bune.

       În realitate nu am rezolvat aproape nimic, nu am primit de fapt nicio garanție din partea medicilor, ci chiar m-am încărcat cu o altă idee sinistră cum că aș fi ipohondră, labilă și aș suferi de boli imaginare. Eu știam adevărul despre mine și pentru că niciodată nu m-am mințit în legătură cu nimic, nu m-am încurajat gratuit, nu am plecat nici acum cu sentimentul că trăisem un vis fabricat de mine în toată acea perioadă de suferință fizică. Am venit și am părăsit spitalul cu boala mea, însoțindu-ne una pe cealaltă în orice colț al vieții, deși mi-aș fi dorit măcar o zi normală, lipsită de dureri, de amețeli, de săbiciuni și de atacuri de panică în care să mă întreb eu pe mine dacă mai pot continua sau dacă mă opresc. Nu știu dacă a fost simplu pentru cei care au exersat renunțarea totală atâta vreme cât încă se mai aude inima bătând și creierul poate judeca lucid dar eu am considerat că sunt puternică pentru că de fiecare dată când am simțit prăbușirea, am decis să mai lupt, să-mi dau o nouă șansă, să mă gândesc că vor veni noi primăveri, noi oameni, noi începuturi. Nu-i vorba, m-am transpus și în situația în care totul s-ar fi terminat atunci, cu acea problemă de sănătate neidentificată și totuși atât de virulentă. Dacă tot ajunsesem o legumă și slăbeam în fiecare zi câte puțin, cât ar mai fi fost până la încheierea socotelilor? Așa mă gândeam, așa disperam, așa deliram în cele mai grele nopți fără să împărtășesc nici măcar cu mama frica asta. În fapt, aș fi vrut măcar ei să-i spun că e posibil să nu reușesc, să nu reușim, să o avertizez, să o pregătesc, să mă pregătească. Dar un nod în gât mereu m-a oprit să verbalizez cele mai negre gânduri ale mele și mai mult decât atât, din ce putere să mai fac o astfel de mărturisire dacă eu abia puteam să fiu? Orice încercam să fac mai mult îmi provoca palpitații și o iminentă stare de leșin. După o lungă perioadă de zbatere între ceva grav și ceva mai puțin grav, am intrat într-o rutină a bolii. Sertarele din casă erau pline de pastile și vitamine și legătura cu perfuziile o păstram ca pe o ținere de mână cu divinitatea. Mâncam puțin și eram convinsă că nu e deloc recomandat să rămân singură prea mult timp pentru că din leșin nu mă pot trezi fără ajutor. Majoritatea erau niște atacuri de panică dar eu tot leșinuri le numeam pentru că în mintea mea era mereu ideea –Mai bine să greșesc eu, să fie mai bine decât am intuit și să am o surpriză plăcută! Dar dacă nu era așa? Dacă nu eram pregătită și venea ceva pe care să nu-l pot controla? 

        În aproape 3 ani, coșmarul s-a încheiat. După ce am testat toate tratamentele și am vizitat toți gastroenterologii din zonă, după ce m-am alimentat cu mâncare gătită, cumpărată, crudă, coaptă, fiartă și în toate modurile în care am mai citit pe Google, corpul meu a hotărât singur, la fel cum tot singur a luat-o razna, să revină la pace cu mine.

       Orice om se poate îmbolnăvi și sigur s-a îmbolnăvit măcar o dată în viață dar uneori, o dată e de ajuns sau e ireversibil. Nu poți vedea lumina fără întuneric și nici sănătatea fără un episod crunt de boală dar pentru câți dintre cei cunoscuți nouă nu a mai răsărit soarele niciodată? 

        Acum, când sunt din nou sănătoasă, am timp să mă gândesc la toate teoriile despre vindecare. S-ar zice că vindecarea pleacă din creier și că optimismul, energia bună și credința în Dumnezeu te salvează. Pot doar să spun că ceea ce mi s-a întâmplat a fost un răspuns, la fel cum tot ce mi se întâmplă zilnic e un răspuns. Răspunsul, reversul, compensația pentru tot ce am făcut, pentru tot ce n-am făcut nu întârzie să apară. Dacă am trecut printr-o criză a fost pentru că eu, la rândul meu, am inițiat o criză. Dacă am fost binecuvântată cu vindecare a fost pentru că eu, la rândul meu, am vindecat. Energiile circulă fără greșală și creează lumi, universuri închise. 

          Prin extensie, cred în Dumnezeu ca într-un răspuns.