Cartea mea- Ultimul capitol.

             După ce am asistat la fel de neputincioasă și la ultima parte a acelui obicei creștinesc destul de greoi și aflat mereu sub zâmbetul fals al unui soare necruțător, am încercat să mă gândesc pentru a nu știu câta oară la ce se întâmplase. Recunosc că unul dintre defectele sau calitățile mele este să regândesc, analizez lucrurile în speranța că mica mea recapitulare le va pune în ordinea cuvenită. Rezultatul este același.Trecutul rămâne trecut de fiecare dată cu ireversibilitatea lui însă, am căpătat acest obicei ca o formă de ,.renovare” a mea și a celor din jurul meu, având întotdeauna subsentimentul că ceva nu am făcut bine sau putea fi făcut mult mai bine.

     M-am așezat pe o băncuță din cimitir, simțind deja cum capătă teren o amețeală soră cu leșinul care îmi dădea târcoale încă de când am ieșit din curtea bisericii. Mi se înfundaseră și urechile și începusem să mă detașez de forfota care mă înconjura și pe care o simțeam în acele momente extrem de străină și patetică în comparație cu gravitatea momentului. Îmi pierdusem tatăl la 27 de ani. Unii ar spune că se putea și mai rău. De acord. Atât de multe tragedii am auzit în toată existența mea încât aș spune  că am fost într-o continuă pregătire pentru momentul acela în care aveam să rămân doar cu mama. Cred că sunt o fire foarte empatică și sensibilă la durerea celor din jur și orice lucru îngrozitor pe care l-am aflat despre pierderi, suferințe și necaz, l-am trăit ca și cum ar fi făcut parte din mine. Doar că acolo, pe banca scundă din cimitir, la sfârșitul unui iunie extrem de arzător și după o perioadă zbuciumată petrecută între casă și holuri de spital, am înțeles că nimic nu va mai fi la fel. Soarele de iunie ardea. Ardea irecuperabil și bucăți din sufletul și din amintirile mele. Iar ceea ce a fost el- tata- se transforma tot mai mult în cuvintele pe care le auzisem la slujbă- loc  de lumină și verdeață. El devenea loc de lumină și verdeață, acolo în ultimul rând început de gropari, în timp ce noi, ceilalți care rămăseserăm să ne continuăm firul pe lumea asta ne-am strâns în casa cimitirului să-l pomenim cu ,,suc și prăjituri”. Nu m-aș fi îndulcit cu toate trestiile de zahăr din lume pentru câtă amărăciune aveam deja adunată și dacă nu ar fi fost hipoglicemia care să-mi încețoșeze contururile pas cu pas, nu m-aș fi atins de nimic. La fel cum nici condoleanțele, vorbele de duh, cuvintele spuse de x sau y nu aveau niciun efect și nicio rezonanță în urechile mele care și-ar fi dorit să mai audă măcar o dată o glumă de-a lui, o glumă senină dintr-acelea pe care el le spunea în momente prea serioase pentru noi. Sau în momente de panică. El avea darul să nu dramatizeze, și, din contră, să facă totul să pară mai comic, mai ușor, mai lipsit de importanță. 

    Fiindcă nu reușisem să-mi revin în simțuri așa cum mi-aș fi dorit și încă orbecăiam printre oameni în căutarea răspunsurilor ce mă rodeau pe mine, am urcat într-o mașină ca să reușesc să ajung teafără la praznicul unde era toată lumea invitată. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Am avut sprijin și susținere din partea familiei și a prietenilor în tot acest timp și, deși eu mă simțeam abandonată pe o insulă pustie în care nu găseam decât prosoape albe, haine de doliu, soare, seturi de pungi mici și iarăși soare, ziua de înmormântare a tatălui meu s-a scurs într-o tihnă a ei, alături de oamenii care trebuiau să facă parte din acel ultim episod al vieții lui.

      Am ajuns la casa praznicală. Despre mâncare nu aș mai vrea să mai vorbesc aici. Aș retrăi o formă de aversiune instinctivă pe care o ai atunci când hrănești un pui de găină știind că imediat urmează să-l tai. Și nici despre pachete, portbagaje deschise și priviri compătimitoare. În mod paradoxal, deși mă emoționează momentele dificile până la lacrimi, nu știu să exteriorizez durerea , nu mă pricep la schimburi de cuvinte despre durere, la schimburi de priviri despre durere, la a primi alinare din partea celorlalți.

       Ori mi se pare mult prea intim momentul unei dureri de felul acesta ca să fie împărtășit oricum, cu oricine și oriunde. Mi se pare că dacă am interioriza mai mult, am trăi mai intens și mai autentic. Tot ce expunem prea  limpede sfârșește prin a avea o urmă de perversitate sau de falsitate. Am ascultat toată cuvântarea preotului și am memorat fiecare detaliu care îi evoca amintirea lui. Biletul unde s-a scris numele lui cu cruciuliță. Deci el nu mai era. Creierul meu mă tot asalta cu o informație obsesivă și totodată la fel de încântătoare ca un pahar de apă sărată pentru un om însetat :Oricum după ce se termină toată agitația asta ne vom întoarce toți trei acasă și vom povesti despre  ce s-a întâmplat,,. Și parcă intram în capcana pe care singură mi-o lăsam pe marginea gândurilor și parcă mi-ar fi venit și să râd când mă gândeam ce-o să mai zică tata despre toată umblătura asta prin soare și cât o să mă mai certe că nu am mâncat la timp și că nu am purtat o șapcă pentru soare.

      Am ajutat-o pe mama să cărăm toate cele rămase înapoi acasă, la casa noastră, a mea, a lui. Mă vedeam parcă din spate mergând pe drum ,eu cu mama, două siluete singure întorcându-se pe același drum făcut de o mie de ori cu el sau spre el, vorbind mai puțin și încercând să nu ne destăinuim sufletul rănit, să nu ne mai plângem și să nu ne temem.... din grijă, din milă, una pentru cealaltă. 

       M-am gândit ce-aș fi răspuns la întrebarea- “ce faci?”, dacă cineva mi-ar fi adresat-o în acel moment. Aș fi spus- Mi-am îngropat tatăl, răpus de cancer în 10 zile și acum mă întorc acasă. Așa ar fi arătat un răspuns sincer și obiectiv. Dar am învățat că atunci când simți că rănile te doboară, e bine să te prefaci pentru un timp că nu le ai, să încerci din nou normalitatea ca și cum asta îți e permis. Am încercat un posibil scenariu- Deschid poarta, pășesc pe aleea cu flori și nu e nimeni acasă. Am ajuns noi înaintea lui. El va veni mai târziu cu o cămașa deschisă de vară, pantaloni kaki și o plasă purtată lejer și va intra normal pe ușa din spate. Dar până atunci am timp să mai fac una alta.

        Așa au trecut trei ani. Și din una, alta, am făcut mult mai multe. Am învățat să fiu eu cu o jumătate de măsură mai puțin.