Cartea mea -partea I

  

Patinatoarea

 

        Mi-a spus cineva sau am citit că, ori de câte ori ți-e dor de tatăl sau de mama care nu mai este în viață, să te uiți la mâinile tale și să le săruți. Acolo sunt ei. Sălășuiesc în tine și trăiesc pentru tine, prin tine. Atâta timp cât tu lupți pentru visul tău, atâta timp cât tu perseverezi în munca ta și încerci să te autodepășești, ei n-au murit.   

  

     Când eram mică voiam să devin patinatoare. Sau cel puțin asta am declarat în interviul pe care mama mi l-a luat la vârsta de 5 ani, înregistrându-mă pe o casetă. Fără să-mi spună ce are de gând să facă, a apăsat simultan primele două butoane ale micului casetofon gri marca anilor '80 și a început să mă întrebe lucruri despre viețișoara  mea de copilă visătoare care vorbea singură prin casă, interpretând și imitând cu aceeași frenezie naivă personaje din desene animate dar și neamuri sau musafiri care mai veneau în vizită la noi.       

     Banda casetei se învârtea și tot așa se învârteau și ideile în capul meu, împletindu-se cu un soi de entuziasm pe care nu-l mai simțisem și care mă fascina ca o înghețată colorată care se toarnă în cascadă pe un cornet micuț și gol, copleșindu-l. Asta eram eu, un cornet micuț și lipsit de maturitate pentru acel interviu care se dorea a fi foarte convingător. Mama mea a știut întotdeauna să-mi capteze atenția printr-un joc, să mă învețe ceva într-o manieră foarte creativă, să-mi scoată mintea în palmă printr-un mic truc. Să spunem că acest defect profesional al ei a funcționat în cazul meu, suplimentat fiind și de multă dragoste.

Mama a fost și va fi pentru mine cea mai bună învățătoare-mamă și cea mai bună mamă-învățătoare.   

   

    Cu alte cuvinte, am ales să răspund că voi fi o patinatoare în rochiță roz. Nu am putut să-l pronunț pe 'r' o bună bucată de timp din copilăria mea bălaie,  astfel că pe bandă am imprimat într-un stil foarte amuzant că aș vrea să fiu o patinatoaie în iochiță ioz, așa cum văzusem la televizor acele păpuși de porțelan grațioase care se desprindeau de gheață și reveneau în dans cu multă eleganță și gingășie, smulgând aplauzele publicului și admirația mamei mele. De fapt, voiam să fiu admirată, să fiu în centrul atenției și să fiu aplaudată. Nu știu dacă ambițiile mele puerile de artist ar putea fi interpretate ca fiind egoiste sau considerate răzgâieli de copil crescut singur la părinți. Poate că într-o mică măsură da. Poate că viața cu un frate sau cu o soră mi-ar fi tăiat din elanul meu de Alice în Țara Minunilor și m-ar fi conectat mai mult la realitate, la nevoile celorlalți, la sentimentul de a împărți mereu și la dorința de a exista doar ca suport și nu neapărat pentru a străluci. Nu mă judec prea aspru totuși pentru că odată cu șansa de a fi universul părinților mei, am tras și cartea singurătății în momentele de cumpănă și a responsabilității de a fi pe cât posibil în varianta cea mai bună pentru a nu dezamăgi, de a fi și fată și băiat, de a fi mai mulți copii la un loc, de a merita toate eforturile și toată truda, de a nu face alegeri greșite sau întâmplătoare.              

       Ce voiam totuși să devin?  Visul cu patinatoarea a fost un simplu flash, o fotografie făcută în zbor unui copil care nu a făcut cunoștință  cu identitatea lui încă. Mama a știut mereu în sinea ei că era vorba de un gram artistic care se ascundea timid în aproape tot ce făceam, ca un dinte auriu care strălucește subtil de fiecare dată când deschizi gura să spui ceva. Probabil veți spune că nu s-a întâmplat nimic neobișnuit și, după cum e normal, fiecare pasăre își laudă puiul. 

       Eu eram puiul  –puiul  care a făcut poze separate cu fiecare copil de la grădiniță la final de an, spre uimirea mamei mele care a trebuit să suporte costurile. Eu eram puiul care, după ce s-a încărcat cu jucăriile tuturor copiilor din grupa pregătitoare, a căzut cu capul între scaune și și-a pierdut cunoștința. Eu eram puiul care s-a jucat de-a spânzurătoarea și a apărut cu semne vineții pe gât, de după colțul casei. Eu eram puiul care s-a așezat pe tigaia cu ouă ochiuri sfârâinde, provocând panica în curtea bunicilor. Eu eram puiul care nu a înțeles faza cu ,,ceasul și orele'' , nici în clasa I. Eu eram puiul aerian și născocitor care părea inofensiv. Nu-i vorbă....Era inofensiv dar mereu curiozitatea îl atrăgea în zone periculoase și buclucașe.    

                                        (….va urma)