Cartea mea- partea a XIIIa

Jurnalista (II)

 ,,Nu putem să nu comunicăm’’. Asta ne spunea unul dintre profesorii îndrăgiți ai departamentului și, fie că era o comunicare bună sau defectuoasă, era o  coordonată a vieții pe care o conștientizam din ce în ce mai mult și o recunoșteam în toată varietatea ei. În timpul facultății am experimentat diferite niveluri ale comunicării și asta nu a făcut decât să mă ajute să aflu unde e locul meu. Ca un curcubeu, împletit în jurul cursurilor, comunicarea își prezenta toate valențele chiar prin prisma profesorilor. Șmecheră, zeflemitoare, ironică, foarte prețioasă, corectă și coerentă sau goală și pustie, comunicarea venea spre mine oricum cu bunele și cu relele ei.

          Aveam un seminar de la 8 dimineața într-o clădire frumoasă, de sticlă, unde urcam cu liftul și mă așezam la o masă lungă și dreptunghiulară, ca la nuntă. Sau oi fi confundat eu planurile? În tot cazul, profesorul responsabil era  un adevărat personaj, un profesor cu o mare și multă viață culturală în spate, cu sute de cărți scrise și cu un CV impresionant, care, reușea să fie insolent, plictisit, imprevizibil și amenințător în același timp, fără a fi deloc influențat de calitatea în care se află în universitate.  Într-un fel reușisem să-i atrag atenția la cursuri prin răspunsurile mele și să fiu printre favoritele dumnealui cu toate că asta nu mă bucura deloc. Pe lângă cărțile care trebuiau citite de pe o zi pe alta și apoi dezbătute, mai era acea divagare de la subiect pe care trebuia să o accepți ca atare și din care începeai o discuție spre nicăieri. Nu am înțeles la început metoda didactică, acel joc al ielelor în care erai inițial păcălit de un dialog pașnic despre subiect, erai încurajat, apreciat și apoi brusc desființat din temelii ca și cum, faptul că ai crezut vreo clipă că ești bun ar fi absolut amuzant. Am înțeles după mult timp că totul e o disimulare, că toată acea încercare de a fi binevoitor, de a fi dascăl, de a fi credibil în emoții era un ambalaj fragil care ceda repede și care dezvelea o stare de nestare, un plictis adunat în ani, o aversiune față de superficialitatea studenților, o dezaprobare la adresa oricărui entuziasm juvenil, o plăcere flămândă de a te scoate în lumină în cel mai stânjenitor moment al neștiinței tale, de a te umili pentru a vedea dacă ești capabil să te mai ridici. Mi-am dat seama ulterior că la cursurile dumnealui scopul nu era un act educațional ci era un joc de putere, un joc cu mintea studentului, o testare psihică. Cred că un student ideal la cursul domnului profesor nu era cel care citea toate cărțile, nu era cel care își lua notițe, nu era cel care deborda de cultură, ci era cel care reușea să-l combată, care avea curajul să fie nepregătit și totuși tupeist și convingător, care s-ar fi contrat în replici cu el chiar și după ce ar fi fost jignit, care ar fi avut într-adevăr acea perseverență jurnalistică de a intra pe geam dacă a fost dat afară pe ușă. 

Aici nu mă potriveam cu decorul. Sensibilitatea mea nu avea nimic în comun cu stilul jurnalistico ju- jitzu, cu jocul de putere, cu ,,scopul scuză mijloacele”. Nu venisem pregătită pentru asta și mi se confirma că, deși mă mențineam pe linia de plutire, în sufletul meu nu se sădise nimic pentru jurnalismul cu care eram contemporană.

     Totuși, am continuat. Și mă gândesc din când în când, retrospectiv, dacă aș fi schimbat cursul destinului, dacă aș fi abandonat facultatea și aș fi apucat un alt drum.... cum ar fi fost? Cred că în viața mea curajul  s-a îmbinat cu toleranța și compromisurile într-o formă destul de cuminte, scutindu-mă pe de-o parte și de riscuri exagerate dar și de câștiguri de proporții. Da, nu riști, nu câștigi. Am preferat să stau mereu la mijlocul acestei expresii, ca o virgulă ce nu poate nici punct să fie și nici nu e în stare să se piardă într- o enumerare. Am admirat curajul, nebunia altora dar rațiunea, frica de a mă izbi de asfalt, de a-mi provoca singură răni, de a rămâne fără aripi în mijlocul zborului m-au țintuit într-o zonă de normalitate. În momentul în care scriu rândurile acestea, la cei 33 de ani fără două săptâmâni, mă simt mai curajoasă în fața schimbărilor și aș spune că sentimentul acesta a venit doar pentru că am trecut prin toate experiențele, doar pentru că nu am întrerupt facultatea și am persistat în alegerile mele, așa cum au fost ele în trecut.   Acum sunt pregătită și împăcată în fața oricărei schimbări doar pentru că o bună parte din viață am putut testa cealaltă opțiune, pentru că am avut timp să privesc în jur și să constat că nimic nu e greșit total, de neînlocuit sau imposibil de reparat. Dacă am făcut facultatea de jurnalism și am fost de multe ori în locul nepotrivit între zidurile ei a fost bine. Am scormonit mai mult în interiorul ființei mele, am trecut la timp prin deziluzii și dezamăgiri ca să știu mai târziu cum să abordez toate astea. 

     Așa că un răspuns la întrebarea mea: dacă aș schimba alegerea facultății în ideea în care să am un alt parcurs în viitor, ar fi da din partea mea la 33 de ani și nu din partea mea la 23 de ani.

      Capitolul cu scrierea licenței a fost pentru mine unul pe cât de mlăștinos pe atât de satisfăcător. Am ales să scriu această lucrare sub îndrumarea unui doctor honoris causa, a unui geniu din lumea academică ieșeană despre care, cu regret trebuie sa vorbesc în mod ireversibil la trecut. Această somitate în științele comunicării, literelor, limbii române și discursului jurnalistic umbla ,,deghizat” în cel mai pașnic, blând și gentil bătrânel, întors parcă dintr-o falie de timp în care manierele se serveau de la prima oră a dimineții, cu pâine și ceai. De ce spun ceai? Pentru că acest personaj, care m-a fascinat încă de la primul curs cu eleganța și strălucirea exprimării sale impecabile, purta cu dumnealui un termos cu ceai în mai toate momentele- lucru care îi completa atât de bine toată disciplina lui- de la intrarea în sala de curs până la planificarea riguroasă a licențelor, chiar și a acelor studente mai haotice care nu cred că au știut de la început în ce fel de operațiune se implică.

    Recunosc, n-am stat mult pe gânduri atunci când am ales profesorul pentru licență. Am știut că dragostea mea pentru limba română, literatură are ceva în comun cu acest om magic care impresiona întotdeauna prin coerență, prin adecvare, printr- o extraordinară proprietate a termenilor, prin stilul justificat malițios dar foarte subtil și bine adresat în orice situație în care lucrurile nu mergeau pe drumul bun. Încă pot să retrăiesc acel sentiment fermecător din timpul cursurilor când tot ce spunea, fie informație, fie indicație, se turnau într-un peisaj perfect, ca într-un tablou în care te uiți ore în șir fără să îți dai seama dacă pictorul a făcut vreo pauză.

     Tema pe care am ales-o împreună a fost pamfletul, în încercarea de a face o analiză-comparație între pamfletul beletristic și cel jurnalistic. Mi s-a părut o idee infinit de provocatoare pentru că puteam combina tot ce citisem dar și tot ce văzusem în mediul online. Singura problemă pe care am simțit-o de la început a fost cum să temperez și să organizez explozia de idei, posibile scenarii despre abordare,  despre cât de mult sau cât de puțin pot exploata din acest subiect. Cu alte cuvinte, mă aștepta ceva mult mai greu decât scrierea licenței și anume- organizarea, așezarea pe un făgaș, alegerea celor mai bune piste. Aici era tot timpul testul meu, atunci și acum. Profesorul meu magic a ținut să lucrăm totul pas cu pas, să verifice fiecare pagină, să facă mici, medii și mari corecții, să înlocuiască un termen cu altul care sună mai specific chiar dacă se întâmpla de trei ori per frază! , să refuze prompt orice idee care nu se alinia cu viziunea lui, să facem totul ca la carte într-un stil minuțios până în punctul în care am ajuns să țin în mâini un bibelou în loc de licență- lustruit și finisat, care, pe deasupra, să mai și strălucească după ce iese din tipar. Am luptat zi și noapte pentru o lucrare corectă din toate punctele de vedere, așa cum și-a dorit dumnealui și în timp ce aproape toate colegele terminaseră cu mult timp înaintea mea, eu încă meșteșugăream la obiectul de artă ultimele detalii, schimbam ordinea cuvintelor, verificam punctele, spațiile, spațiile dintre spații și orice neconcordanță care, în ochii domnului profesor, era de neacceptat. Ziua expunerii a venit cu multe emoții și totuși cu o doză de încredere în condițiile unei lucrări atât de mult asistate. Am înțeles abia după ce am ieșit că examenul îl trecusem deja în momentul în care îmi dăduse ok-ul final pentru a tipări licența. Prezentarea a fost doar un arc care a împins lucrurile înainte, înspre acel 10 prin care am ieșit triumfătoare din ultima etapă a studenției.

 

      Soarele de iunie, rochia mea galbenă, agitația și parfumul de sărbătoare care învăluia universitatea, Copoul, căminele studențești sunt acele amintiri care mă trimit oricând în timp, în ziua de festivitate, de aruncare a tocii. Nu vreau să fiu tocmai acum nesinceră și de aceea voi vorbi iarăși deschis despre șuvoiul de emoții care curgea prin vene sau care ar fi trebuit să curgă în venele studenților la terminarea acestui ciclu de invățământ. Eram și eu pe undeva în sală, neînsoțită de părinți așa cum ar fi fost clasic, așteptând ultima strigare și acele câteva discursuri de rămas bun. Ce urări se puteau face sau ce gânduri se puteau spune astfel încât să fie suficient de realiste? Foarte puține mi s-au părut conectate la realitate, la maturitate, la adevăratele perspective întrevăzute în societate. O facultate nu te face nici mai deștept, nici mai matur, o diplomă nu te validează, nu-ți garantează nicio fărâmă de reușită. Asta trecea prin mintea mea în timp ce pe scenă se vehiculau cuvinte mari despre un viitor și mai mare al absolvenților cu inimile fremătând de entuziasm. Am văzut pe chipul profesorilor bucurie contextuală. Unii au încurajat excesiv, alții au fost ironici sau chiar zeflemitori. Au mai asistat de fapt la încă o poză de grup în care toată lumea zâmbea, toată lumea promitea, toată lumea reușea. În esență, doi sau trei au reușit să concretizeze anii de studiu într-o muncă jurnalistică, să justifice în timp acea frenezie din ziua de final. Pentru ceilalți a fost doar o exaltare, un scurt moment de visare cu ochii deschiși în care și-au atins scopurile. Mă număr printre cei mulți din păcate sau din fericire și fără să-mi dau seama am avut atitudinea potrivită, am fost rezervată, nu mi-am permis să strig de bucurie la terminarea facultății și nici să o scriu cu litere în piatră. Să spunem că am scris-o pe nisip, ca să fac loc altor urme să o acopere, să o definească. 

     Poate am avut reușite mai mari sau poate  că așteptam ca ele să urmeze trecând acel prag în ecourile Gaudeamus igitur însă, nu am simțit nicio lacrimă curgând pe obraz, fie ea de bucurie sau de melancolie. Nu am simțit că trebuie să blochez acest moment în inimă ca pe unul de mare amploare. Nu am simțit că mama sau tata trebuie să ,,se mândrească” în acest context. Cel puțin nu încă.. nu atunci. Apreciam doar că am scăpat de granițele, de condițiile, de superficialitatea, de toată ambuscada acelui deparatament de jurnalism creat la Iași care, înainte cu 3 ani, plutea ca un balon de săpun la orizontul speranțelor mele. Și în ale tinereții valuri am zburat și eu după acel balon, am alergat să-l prind, am crezut că ne vom rostogoli spre o strălucitoare întindere dar cu resemnare și fără urme de regret, am ajuns aproape de el, balonul s-a spart și n-a mai rămas decât un mic strop argintiu sau mai bine zis un fir argintiu în părul meu. 

    Întotdeauna am crezut că mă regăsesc mai bine în ,,a pleca” decât în a ,,mă întoarce” și viața mi-a demonstrat tocmai opusul. Am avut trăirea că Iașul mă va recupera ca pe o ,,fiică” rătăcită, mă va îmbrățișa și voi deveni atât de asimilată de această capitală culturală pe care în primul an de facultate am descoperit-o vioaie, modernă, interesantă și provocatoare. Toată libertatea de a explora un enorm oraș nou în plină forfotă studențească, cu dimineți mirosind a covrigi și cafea și seri lungi de plimbări, rătăciri și companii romantice sau nu, a fost pentru mine promisiunea unui basm fără timp. Mă interesa și viitorul, mă interesau și banii, dar totul era ambalat într-o vrajă a Copoului, în care mă urcam în tramvaiul 13, la orice oră și mă pierdeam într-o călătorie spre oriunde, la gară, la mall, la piață, în cealaltă parte a orașului, la un magazinaș pe care îl văzusem eu cândva și poate aveam norocul să-l regăsesc deschis, la căminul unde stătea o prietenă, la ateneu, la o întâlnire, la o redacție în care n-am intrat pentru că doar am vrut să văd cum arată din afară.

Fără contratimp, fără altă presiune. Abonamentul de student îmi oferea luxul acestor nesfârșite plimbări care erau și terapeutice pentru mine pentru că mergând, eu cu mintea mea prin oraș, aveam timp să analizez, să planific, să-i urmăresc pe cei care urcau sau coborau în stații și să mă gândesc oare cum se întâmplă viața lor, cine îi așteaptă acasă, când ne vom mai întâlni, ce visuri au, unde se grăbesc. Odată am mers până la capăt de linie și, deși a fost destul de stânjenitor faptul că tramvaiul a oprit și vatmanul a ieșit din cabina lui, am rămas singurul călător așteptând să pornesc înapoi în același tramvai fără să-mi pese neapărat de vreun pericol, de singurătate, de lipsă.

     În contrast, simțeam o mare neliniște să mă întorc- la cămin unde erau colegele mele cu tipicurile lor, acasă, imaginându-mi mereu așteptarea în gară sau autogară, 3 ore de mers și apoi încă o dată drumul de la oraș la țară și căratul bagajelor. Abia după ce mă reacomodam cu acasă, după ce discutam cu mama, după ce povesteam și după ce recăpătam sentimentul familiei, se instala și bucuria că sunt acolo unde trebuie să fiu.

(va urma…)