Bio-BLOG | Delly World

  Nunțile (2)        Așa a și fost. Șas e ani mai târziu m-am trezit într-un morma n  de foi, caiete, dosare cu șină și  folii, încercând să ordonez și să reordonez săracul și smeritul meu repertoriu. Altcineva care nu mă cunoștea ar fi zis că mă pregătesc pentru meseria de notar public dar eu știam că o persoană dezordonată ca mine poate fi și ordonată atunci când vrea.  O persoană ca mine  poate fi și o nouă variantă a ei la care mulți nu se așteaptă. Exista  o fărâmă din mine care strălucea ca o perluță pe fundul oceanului și pe care o văzuseră puțini. Unii nu o văzuseră  deloc iar alții se împotriviseră să o vadă. Și mai era mama care spunea :du-te! …că sigur o sa fie bine!  Nu știam tonurile din care cântam, nu știam în ce ordine trebuie să cânt melodiile, nu aveam decât două programe, nu știam cum va suna vocea mea în fața unui public de nuntă, nu știam dacă sigur trebuie să mă duc la nuntă sau e suficient că m-am pregăti...

  Nunțile (1)                   Am  știut mereu că munca cere sacrificiu și am primit sacrificiul cu brațele deschise. Nu mi-am permis să mă tăvălesc în bine decât după ce am știut sigur că mi-am îndeplinit misiunea. Așa încât: am stat flămândă, nedormită, răcită, obosită până la epuizare la școală, olimpiade, repetiții, concursuri, spectacole, examene de toate felurile fără să mă plâng nici măcar părinților. Aproape că nu o auzeam pe mama când mă ruga să mănânc sau să mă gândesc mai mult la mine, la sănătatea mea. Nu aveam timp de pierdut cu asta.  Tata  era de acord aici,  că exageram cu muncile mele de Sisif și, pentru că eram în minoritate în fața lor, preferam să mă ascund în camera mea, ca să nu fiu nevoită să dau explicații, mai ales că, până la un anumit moment, sănătatea mea s-a dovedit a fi de fier și corpul meu, cel mai bun aliat în toate experimentele pe care involuntar mi le făceam.   De ce nu mâncam...

OlimpiAde-le (3)           Am observat c ă unul dintre cele mai funcționa le resorturi  ale ființei mele interioare era să ajung la capătul puterilor, să fiu nespus de epuizată, doborâtă și apoi începeam să mă reclădesc bucată cu bucată. Din acel punct începeam să caut ieșirea cu mai multă perspicacitate. Atunci când nimeni nu-mi mai dădea vreo șansă începeam să fructific la maximum atuurile mele. În situația dată, în care acumulasem suficientă oboseală, nemulțumire și frustrare, aveam toate datele necesare să încep procesul de remontare. Proba de discurs a fost ca o lumină bună. Ca un cer de primăvară. După ce am terminat discursul, am interpretat un fragment dintr-o doină exact așa cum îmi făcusem planul. ,,Greu îi Doamne când n-ai cui, o vorbî bunî să-i spui”. Poate că versurile doinei izvorau odată cu sentimentele  mele  și toată încărcătura mea emoțională din acea perioadă  s-a revărsat în cascadă peste mintea profesorilor examinatori . ...

OlimpiAde-le (2)        M-am întors acasă cu o inimă încărcată de satisfacție și am început să mă pregătesc pentru provocarea imediat următoare  ce avea să se desfășoare în mai, cu o lună înainte de examenul de bacalaureat.  Nici de data asta profesoara mea nu avea să fie lângă mine la Constanța, ba mai mult, am simțit că își pierduse și elanul de a mă mai susț ine, scăpând printre degete parcă  cerințele  sau termenele  care trebuiau îndeplinite și bagatelizând pregătirea mea ca și cum ar fi pariat pe altcineva în cursa asta.        Eram destul de stresată de examenul cu adevărat relevant c are se apropia (bacalaureatul!! ) și  frustrată din cauza veșnicului meu sentiment de ne-apartenenț ă la grup pe care mi-l dădeau ceilalți olimpici din afara Moldovei.  Ne cunoscusem recent pe interne t și trebuia deja să concepem un plan de bătaie pentru proba de echipă.  Sigur că mereu am admirat inteligența și geniali...