Cartea mea-partea a Xa

 

Nunțile (1)

   

      

      Am știut mereu că munca cere sacrificiu și am primit sacrificiul cu brațele deschise. Nu mi-am permis să mă tăvălesc în bine decât după ce am știut sigur că mi-am îndeplinit misiunea. Așa încât: am stat flămândă, nedormită, răcită, obosită până la epuizare la școală, olimpiade, repetiții, concursuri, spectacole, examene de toate felurile fără să mă plâng nici măcar părinților. Aproape că nu o auzeam pe mama când mă ruga să mănânc sau să mă gândesc mai mult la mine, la sănătatea mea. Nu aveam timp de pierdut cu asta. Tata era de acord aici, că exageram cu muncile mele de Sisif și, pentru că eram în minoritate în fața lor, preferam să mă ascund în camera mea, ca să nu fiu nevoită să dau explicații, mai ales că, până la un anumit moment, sănătatea mea s-a dovedit a fi de fier și corpul meu, cel mai bun aliat în toate experimentele pe care involuntar mi le făceam. De ce nu mâncam, de ce nu purtam căciulă, de ce umblam cu spatele gol, de ce am stat în frig până mi-au degerat picioarele, de ce am stat în plin soare, în amiaza mare, nemâncată până am leșinat? Ironia face că problemele astea nu mă preocupau deloc pe atunci, din contră îmi îngreunau gândurile așa cum ar îngreuna mai multe bagaje la cală și ar împiedica decolarea de la sol a avioanelor. Nu mă lăsau să zbor și asta era unica și marea mea problemă.   

     Încă mai cred că nu am fost un copil răsfățat, un copil căruia să i se sufle în borș sau care să primească totul la un simplu pocnet din deget. Și-apoi dacă cineva crede că am fost un copil răsfățat, își poate reveni doar urmărind episodul cu mine, la 15 ani, îmbrăcată în costum național, pe scena căminului cultural dintr-un sat aproape de casă, într-o nădușeală teribilă, cu prea multă lume transpirată în jur, așteptând să cânt cele două programe (singurele!!)  pe care le știam pe din afară, la prima nuntă unde am fost ca solist. Stând pe un scaun mai retras, încinsă la mijloc cu un brâu de lână și purtând o scoarță (catrință) groasă tradițională, m-am surprins de multe ori întrebându-mă ce caut acolo și cine m-a împins în vâltoarea asta care, probabil se va încheia cu o ieșire patetică din scenă. Eram îmbufnată și cred că-mi dădeau și lacrimile pentru că nu mi se părea posibil ca oamenii veniți să petreacă, “ocupați” cu distracția și băutura s-ar deranja să ma ia pe mine în serios.

     Să vă povestesc totuși cum am ajuns să cânt la nunți. Întâmplarea a făcut să cunosc un coleg la orchestra de copii, unde am activat pe perioada liceului, cu 4 ani mai mare, foarte talentat, un băiat cu o ambiție uriașă, spre care nu îndrăzneam să mă uit foarte mult în timpul repetițiilor de la club pentru că avea mai mereu o atitudine sfidătoare, arogantă. Eram prea bulversată de anii adolescenței ca să pot să-mi dau seama dacă îmi plăcea sau nu acel băiat dar un lucru era cert- știam sigur că niciodată nu voi avea tangență cu el sau nu voi putea ,,accesa” lumea în care el își demonstra talentul. Ei bine, viața e un carusel în care impresiile despre oameni și lucruri se iau la întrecere și  ceea ce spui că nu vei face niciodată, se întoarce împotriva ta. De data asta a fost în favoarea mea. Deși eram un copil buimac, inconștient de potențialul lui, temător și deloc pragmatic, am primit într-o zi propunerea să fac parte dintr-o formație tânără, entuziastă cu băieți arătoși și destul de hotărâți să-și transforme pasiunea în meserie, să cânt la evenimente private alături de ei și să fim o echipă. Băiatul cu ambiție, orgoliu și talent nemăsurate,  pe care nu-l agream foarte tare din cauza stilului ușor impertinent care, probabil mă dezarma la cei 15 ani ai mei, venise cu ideea să începem un proiect. Îi asociasem și o melodie pe telefonul meu portocaliu cu clapetă ca să știu când mă sună el, să mă pregătesc ,,moral” să fiu dură, de neînduplecat și în final să facem totul cum s-a gândit el:). Nu eram pregătită de un astfel de angajament și, ca de fiecare dată când se iveau liniile unui nou orizont în viața mea, aveam nevoie să mă eschivez mai întâi. 

         Facem un salt în timp .. absolut necesar!:)))

      Aveam 9 sau 10 ani, tocmai mă mutasem cu ai mei de la oraș la sat și eram destul de încântată de toate deliciile unei vieți proaspete la țară, cu natură din plin, praf de uliță, chirpici de noroi sub picioare toamna, cireșe, jocuri printre ,,strujăni”, ascunselea în căsuța de sub salcâmi, înghețată din ,,centru” și ceva ce m-a fascinat într-un mod teribil. Un ceva care a părut un episod destul de nesemnificativ atunci, aproape amuzant dar care, mai târziu, s-a concretizat într-un serial al vieții mele. Un fel de atracție ,,turistică” pentru o adolescentă curioasă de câteva acorduri, ceva spre care mă duceam cu ochii închiși, obrajii roșii și picioarele sfârâind de nerăbdare. Cine mă chema într-acolo când prezența mea nu influența pe nimeni? Ce mă făcea să plec de-acasă, uitând de multe ori s-o anunț pe mama? De ce-mi plăcea atât de mult să fiu acolo și nu a fost suficient să merg doar o dată? Pentru că era despre muzică. La fel ca în orice sat și pentru că tradițiile au fost, sunt și vor fi bucuria și pacostea vieții *explic mai târziu de ce*, la fiecare nuntă care avea loc în satul meu, lăutarii cântau în curtea bisericii și apoi pe terenul mare și înverzit unde dansau mirii, invitații și toată suflarea adunată. Aici era gândul meu. Aici mă pomeneam stând cu mâinile strecurate prin gardul de fier, asteptând mireasa, așteptând muzica, așteptând acea fluturare de voal cu parfum și sclipici, așteptând acea grabă și totodată momentul cheie, destul de scurt de altfel pentru curiozitatea mea, când se prindeau cu toții în joc potolindu-și o sete nebună, disperată sau absolut firească de a petrece. Nu mai știam la cine să mă uit ca să nu-mi scape nimic din acel film atât de zgomotos și totuși interesant care se derula în bătaia soarelui și în aroma mântuitoare de cozonac și vin.        Mireasa era mereu cea mai frumoasă mireasă din câte văzusem până atunci iar muzica, acei lăutari, muzicanți pe care nu reușeam niciodată să-i văd prea bine la ochi, erau motivul. Motivul fericirii tuturor. Asta puteam eu să pricep în gândurile mele complicate și întrebătoare în care se petrecea o altă nuntă, separată de cea reală. O nuntă a gândurilor. Cum vi se pare metafora asta? ;)) Nu de puține ori, în viața asta, am făcut un exercițiu al imaginației prin care să transfigurez realitatea, să o modific în avantajul meu, să răstorn toate coordonatele normalității, să pun x în loc de y și să mă strecor și pe mine eventual în poveste, încercând să fiu și personaj și narator, pentru că totul e posibil, nu-i așa? Limita visurilor mele nu a întâlnit niciodată limita. O lume pe care să o pot aprinde și apoi stinge când vreau, în mintea mea, a fost o necesitate, o cale personalizată de a deveni, inconștient ceea ce voiam să devin. În mare parte, secretul a funcționat și universul a lucrat în favoarea mea. Revenind la nuntă, aș fi putut să urmăresc spectacolul colorat din fața mea fără buton de oprire. Și în timp ce în creierul meu totul se dezvolta în termeni onirici și foarte onirici, în timp ce mă visam ba dansând cu mirele în mijloc, ba cântând la acordeon, ba fiind acel ,,șef” care i-a trimis pe băieții ăștia și care sigur supervizează momentul muzical de undeva, ba fiind doamna cu prăjiturile care trecea cam des prin fața muzicanților, lucrurile în realitate se desfășurau normal. Oamenii se îmbătau, chiuiau, rochia miresei se murdărea pe alocuri de praf, soacra mare era cam asudată pentru poza de final, mașinile se ambalau și nunta se pregătea să plece într-un loc unde eu nu aveam acces. Cu alte cuvinte, trebuia să îmi iau nunta de gânduri și să mă îndrept spre casă. De fiecare dată rămâneam totuși cu senzația că am lăsat ceva neterminat, că poate și ei au greșit că au plecat fără mine sau ca să fac o comparație plastică...Eram gospodina care punea mâncarea pe foc și apoi pleca de lângă aragaz. Mă vedeam destul de principală în scenariu după cum observați. Totuși nu e chiar atât de deplasată comparația având în vedere că nu știam cu ce se mănâncă nunțile dar voiam să fiu lângă foc.        

 Eram convinsă că acea mâncare pe care o abandonasem în focul ei, putea fi sau avea să fie pregătită și de mine.

(va urma…)