Cartea mea-partea a IXa

OlimpiAde-le (3)

         Am observat că unul dintre cele mai funcționale resorturi ale ființei mele interioare era să ajung la capătul puterilor, să fiu nespus de epuizată, doborâtă și apoi începeam să mă reclădesc bucată cu bucată. Din acel punct începeam să caut ieșirea cu mai multă perspicacitate. Atunci când nimeni nu-mi mai dădea vreo șansă începeam să fructific la maximum atuurile mele. În situația dată, în care acumulasem suficientă oboseală, nemulțumire și frustrare, aveam toate datele necesare să încep procesul de remontare. Proba de discurs a fost ca o lumină bună. Ca un cer de primăvară. După ce am terminat discursul, am interpretat un fragment dintr-o doină exact așa cum îmi făcusem planul. ,,Greu îi Doamne când n-ai cui, o vorbî bunî să-i spui”. Poate că versurile doinei izvorau odată cu sentimentele mele și toată încărcătura mea emoțională din acea perioadă s-a revărsat în cascadă peste mintea profesorilor examinatori. Poate că am reușit să transmit un mesaj dincolo de cuvinte, să creez o emoție specială. În tot cazul, am fost felicitată și, deși știam că am îndrăznit sau am riscat destul de mult atunci când am decis să includ și un astfel de moment în răspunsul meu, am conștientizat că trăsesem cartea norocoasă și că, în sfârșit, nu mai trebuia să fiu acea fată ușor sinistră care nu rezonează cu grupul, care nu e suficient de cool, care e de la Botoșani. Din acel moment puteam să fiu acea fată din nordul Moldovei care venise să participe la etapa internațională cu felul ei de a fi, cu stilul ei, cu talentul ei, cu personalitatea ei artistică. Cântecul meu a ajuns și pe holul de așteptare, acolo unde colegii își puneau în ordine ideile pentru proba orală. 

       La proba de proiect am ,,împărțit” sarcinile și am creat o punte imaginară peste harta culturală a țării, angrenând cele mai cunoscute figuri culturale din zona pe care o reprezentam. La proba orală trebuia să susținem acele personaje-simbol pe care le-am ales cu toată priceperea și arta noastră. Păreau destul de încercați de emoții când am ieșit și am auzit o replică ce ascundea o brumă de invidie din partea uneia dintre colege-Tu ai și cântat...De fapt, tonul voia să spună că, dacă o fi să iau vreun premiu, e numai din cauza acelui cântec apărut inopinat în peisaj, care, în mod nedrept, îi descalifică pe alții care nu și-au pus la bătaie toate talentele așa cum am făcut eu. Dar nu mai conta. Începeam să-mi asum realitatea, gândurile, proba, aprecierile, să-mi mut privirea spre viitor. 

    La 18 ani știam încă foarte puține despre maturizare, despre procesul oricărui adolescent de a deveni, de a se coace, de a se face mai bun, mai înțelept. Circulau pe la urechile mele deseori discuții sau atenționări din partea părinților de forma interogațiilor retorice -când ai să te maturizezi?.. Nu știam de fapt că nu există un timp anume al maturizării. Maturizarea a venit ca o ușoară bătaie pe umăr, mai întâi, apoi ca o palmă, apoi ca o lovitură în coaste și când credeam că urmează o trântă serioasă, am devenit deja o victimă care acționează în legitimă apărare și preia controlul. La Constanța se petrecuseră anumite schimbări în mintea mea și am înțeles pe pielea mea o afirmație al cărei autor nu mi-l amintesc acum. ,,După ce coboară valul, se vede cine înota singur cu trupul dezvelit”.

      În timpul rămas până la aflarea rezultatelor, aveam alte  câteva activități alături de grupul olimpic, incluse în program. Ne-am plimbat destul de mult pe faleză, pe lângă cazinou, prin împrejurimi și, odată ce emoțiile de concurs au dispărut, puteam și eu să văd mai limpede unde mă aflu, cum se simte vântișorul cald de mai în Constanța și poate cum ne privesc ceilalți atunci când trecem în grup pe lângă ei- grupul olimpicilor. Nu-mi alesesem cele mai inspirate haine pentru vremea schimbătoare și aveam sentimentul că inhibarea mea avea și o legătură cu faptul că eram totuși îmbrăcată gros pentru căldura din Constanța. Eram un melc sau un pinguin care se ținea de scopul pentru care a venit cu toate bagajele îndoielilor în spinare și cu timiditate, multă, multă timiditate. Aveam o bluză albă de in, vaporoasă care îmi restarta oarecum starea de spirit și pe care am ales-o și pentru câteva fotografii care să-mi rămână amintire, o pereche de ochelari de soare cu tentă mov, clasicii blugi și niște saboți care nu mă jenau în deplasările noastre pe jos. Nu mă așteptam să fiu nici frumoasă, nici atrăgătoare, nici impunătoare, nici excentrică. Nu-mi dădeam aere și nu pozam în niciun personaj. Poate singurul contrast care ieșea la suprafață din interiorul meu era acela când răspundeam destul de rece și telegrafic unor întrebări puse de profesori sau colegi, deși toată imaginea mea mă dădea sigur de gol că nu sunt altceva decât un om ușor speriat, vulnerabil, nesigur. Pe atunci apăruse și platforma de socializare Facebook și cei mai updatați dintre colegii mei olimpici schimbaseră demult Hi 5- ul cu ultimul trend social. Voiam și eu să fac asta dar nu apucasem și eram total străină de subiect. Încă un motiv să-mi mănânc micul dejun în cochilia mea fără contact cu lumea exterioară. 

      În orice caz, una din cele mai stânjenitoare experiențe a venit pe ultima sută de metri. Timpul se scurgea repede și mă obișnuisem deja cu ideea că mă voi întoarce acasă oricum indiferent de rezultat. Dar nu înainte de a vizita Fregata Regina Maria din portul militar Constanța. Fără să stau prea mult pe gânduri, m-am echipat ca pentru o zi normală de plimbare pe trotuarele din oraș, cu pantaloni trei sfert, bluză subțire și, fiindcă aveam deja bătături de la niște papuci sport purtați cu o zi înainte, am ales o pereche de sandale, plate, comode. Aș putea oricând să recunosc, așa cum am mai spus în paginile anterioare că neatenția și ușoara deconectare a mea de la realitate au avut prețul lor. Dacă eram aeriană, ignorantă sau nerăbdătoare vizavi de această ultimă expediție olimpică nu pot să spun. În schimb, eram eu, aceeași visătoare  pe care condițiile meteorologice sau detaliile tehnice n-au interesat-o niciodată. Mama îmi tot spunea la telefon să-mi cumpăr ce am nevoie și să mă ancorez în lumea din jurul meu, pentru că știa că devenisem unilaterală de când cu olimpiada, ratând multe aspecte esențiale. Dar eu preferam să fiu un robot cu normă întreagă pentru că și așa nu primeam aprecieri, nu impresionasem pe nimeni din anturaj, nu aveam pentru cine să mă strofoc. Îi trimisesem pe toți în larg pe aceeași barcă exclusivistă și gălăgioasă și eu rămăsesem la țărm, liberă să fiu cum vreau. Ca atunci când dansezi și nu te vede nimeni, eu dansam în jurul percepției despre persoana mea.

     După 2 minute de stat pe fregată am simțit fiori reci și apropierea unui soi de iarnă timpurie. Nu aveam nici geacă, nici hanorac, nici pantaloni lungi, nici pantofi acoperiți. Eram destul de descoperită în situația dată și primeam deja prea des întrebarea- nu ți-e frig? Am urcat niște scări, am aflat ceva despre un număr de noduri de croazieră, apoi tone, ofițeri, armament. Am poposit pe o platformă, în jurul meu fețele se încruntau de frig, părul zbura în toate direcțiile, iar vântul tăios a început să spulbere orice informație. Eram pur și simplu înghețată sau, ca să-l citez într-un mod nepermis de comic pe Liiceanu, eram la propriu încremenită în proiect. Faptul că nu m-am pregătit deloc pentru această excursie la Polul Nord mă răcea mai mult decât orice adiere și, în timp ce filmul exterior continua cu prezentarea fregatei, eu aveam să suport cicălelile piticilor de pe creierul meu care nu întârziau niciodată să apară și să-mi accentueze neliniștea. Când ne-am întors la autocar, m-am așezat pe unul dintre scaunele galbene, rigide și la fel de reci și am întâlnit privirea doamnei profesoare de la Botoșani, blândă, empatică și înțelegătoare ca a unei mame care își privește copilul după ce acesta a făcut iarăși o năzbâtie. Poate că în niciun moment din toată săptămâna nu am simțit-o mai prezentă și mai necesară decât atunci, în acel colț de autobuz în care mă simțeam învinsă de frig și de copilăreasca mea purtare. Atunci am simțit că suntem o echipă și că un banal contact vizual mi-a reoferit senzația de căldură. Era clar că mă voi alege și cu o răceală strașnică după olimpiadă și că mă aștepta și un drum istovitor spre casă dar, în mod paradoxal, mă simțeam recunoscătoare pentru toate acele lucruri pe care le-am trăit.

 

      În sala de premiere era o rumoare constantă și părea că toți suntem alți oameni. Părea că după afișarea rezultatelor, am devenit sau revenit în forme noi sau vechi și în același timp cineva ne-a sigilat în aceste forme și stăteam toți aranjați pe scaunele moi de catifea din amfiteatrul semiobscur. Simțeam că s-au stins toate aversiunile și plutim într-o atmosferă ușoară, adresându-ne din când în când un zâmbet formal. Prima era colega din Focșani și a doua, pe lista premianților, eram chiar eu.  Eu și gândurile mele stăteam tolănite pe locul al doilea al etapei internaționale organizată pentru Olimpiada De Limbă și Literatură Română. Mi s-a părut firesc să am acces la acel super moment de glorie și înăuntrul meu țipam de bucurie că am reușit. Nu puteam încă  sau nu voiam să mă exteriorizez prea mult. Era suficient de pronunțat succesul meu ca să se exprime singur. Eu doar îl escortam, cu fața obosită și amigdalele umflate, încercând să ignor privirile nedumerite ale colegilor care nu-și explicau fenomenul. Sau și-l explicau dar pozau în intelectualii preocupați de adevăratele probleme culturale și, care, oricum aveau lucruri mai bune de făcut decât să aștepte diplome. Nu erau doar diplome, erau unsprezece cărți care aterizaseră în poala mea în frunte cu ,,Arca lui Noe”,  a cărei copertă mi-a rămas mulți ani în minte ca un suvenir specific acestui moment și, deși mi-am propus să o citesc din fir a păr, pentru bacalaureat, am renunțat la ea și la toate materialele de ajutor pentru examen când am aflat că voi fi scutită de proba de limbă română și voi primi un strălucitor 10, ca recompensă pentru munca mea de olimpic. Am dat deoparte capitolul ca să-l pot privi în toată splendoarea lui și să răscumpăr acele clipe când nu am fost suficientă de susținut sau de apreciată. 

      Au mai fost și alte recompense- o altă premiere în bani organizată la București, câteva articole frumoase în presa locală, o bursă Meritul olimpic pe care aveam să o primesc în primul an de facultate și, nu în ultimul rând, echivalarea  cu 10 a notei de intrare la facultate dacă aș fi ales un profil filologic. Asta am și făcut. Am plecat spre Iașiul universitar cu magia olimpiadei în suflet și cu sufletul plin ca un joben de magician. Aveam înmagazinată o lume întreagă, nu doar un iepure și un porumbel pe care să-i scot demonstrativ. O lume de speranțe și visuri. La Iași nu era neapărat despre visuri sau poate când am ajuns eu, visurile nu erau pregătite să devină realitate.

(va urma...)