Cartea mea-partea a XIa

 

Nunțile (2)

       Așa a și fost. Șase ani mai târziu m-am trezit într-un morman de foi, caiete, dosare cu șină și folii, încercând să ordonez și să reordonez săracul și smeritul meu repertoriu. Altcineva care nu mă cunoștea ar fi zis că mă pregătesc pentru meseria de notar public dar eu știam că o persoană dezordonată ca mine poate fi și ordonată atunci când vrea. O persoană ca mine poate fi și o nouă variantă a ei la care mulți nu se așteaptă. Exista o fărâmă din mine care strălucea ca o perluță pe fundul oceanului și pe care o văzuseră puțini. Unii nu o văzuseră deloc iar alții se împotriviseră să o vadă. Și mai era mama care spunea:du-te! …că sigur o sa fie bine! Nu știam tonurile din care cântam, nu știam în ce ordine trebuie să cânt melodiile, nu aveam decât două programe, nu știam cum va suna vocea mea în fața unui public de nuntă, nu știam dacă sigur trebuie să mă duc la nuntă sau e suficient că m-am pregătit foarte mult înainte. Și totuși știam ceva sigur. Urma un nou capitol destul de provocator și era cel mai bun moment să îi spun: bine ai venit sau bine am venit! 

    Și tot am continuat să vin, să cânt, să fiu perseverentă și silitoare, să învăț multe, multe piese noi, să ascult sfaturi, să merg la repetiții, să vin acasă cu multă ambiție, să plec la evenimente și în afara zonei, să ajung la Iași chiar. O mare surpriză și șansă pentru mine să trec de la nunta tradițională desfășurată la căminul cultural, unde era praful cât casa și hainele deveneau din albe negre, la unul dintre cele mai cunoscute restaurante din capitala Moldovei. Oricum nu vedeam în fața ochilor decât caietul cu versuri și stresul meu era să știu melodiile pe care (în mod plauzibil sau nu) mi le-ar fi cerut invitații. La 17 ani mi-era indiferent dacă mâncam aperitivul sau orice alt fel de mâncare de la nuntă, dacă era vreun băiat chipeș prin sală care mi-ar fi făcut din ochi sau dacă nunta ținea până la 5 sau până la 7. Problema mea era de ce am greșit textul de la a doua piesa a primului program. Câți din sală s-au prins la faza asta? Și nu vreau să vă mint, eram o solistă începătoare, cu multe emoții dar lumea dansa, se distra și mereu primeam aprecieri. Aș fi putut să fiu mai relaxată și mai încrezătoare dar nu voiam să aud de așa ceva pentru că ar fi însemnat să-mi semnez eu singură un contract de învins.

       În tot cazul, am ajuns la Iași. Simt nevoia să fiu redundantă aici pentru că vreau să subliniez trecerea abruptă de la salam și caș de oaie la creveți, de la condens pe geamuri la perdele cu șnururi aurii. Se prea poate spune că eram un fel de Cenușăreasă ajunsă la miezul nopții în miezul târgului, în miezul nunții. Și așa cum trece o magie, așa a trecut și noaptea respectivă în care am cântat, am creat o atmosferă de basm cu piese românești, internaționale, pe ritmuri variate, alături de colegi și brusc am făcut și eu parte din acel cadru, mă contopisem la un loc cu lumea bună și mi se demonstrase că, între timp, nivelul meu mai crescuse puțin și orizonturile se puteau lărgi. Ba mai mult, cunoscusem un important om și muzician alături de care aveam să cânt în aceeași formație 3 ani mai târziu. Pe vremea aceea, a majoratului meu, Iașul era un fel de Las Vegas pentru mine, fata de la țară, ușor timidă, ușor antisocială, crescută între pereții bibliotecii și ai casei părintești, care nu dăduse încă piept cu realitatea și cu problemele adevărate și care își imagina că un oraș mare înseamnă  doar o scenă mai strălucitoare pe care să apari și un public mai numeros care să te aplaude. Îmi plăcea și totodată mi-era puțin teamă de sofisticata lume care pâlpâia în jurul meu, mă atrăgea discret opulența și în același timp simțeam o tensiune la aproprierea ei. Prin felul meu de a fi, nu m-am încadrat niciodată în tiparul eleganței absolute, nu am fost apariția electrizant- feminină care îngheață privirile celorlalți și seduce nemilos și asta nu pentru că aș fi fost lipsită de stil sau prea rudimentară în comportament. Cred că am fost mai degrabă domnișoara cuminte și foarte discretă, îmbrăcată mai bine sau mai rău, pe linia de plutire oricum, care,  din când în când făcea ceva foarte neîndemânatic sau se prezenta ca foarte zăpăcită.     

        Spre exemplu, la a doua întâlnire cu acel om important din Iași, de altfel o personalitate remarcabilă în muzica ieșeană și nu numai, am avut un răspuns la întrebarea lui, pe cât de amuzant, pe atât de penibil. Merită să vă povestesc și detaliile. Începusem să cânt mai des la Iași și veneam împreună cu acel coleg, antipatic-simpatic, la evenimente foarte rafinate, pe care maestrul mai sus amintit ni le înlesnea. Eram ucenicii dumnealui și aveam ocazia să învățăm, să cântăm și să facem și bani. Un pachet 3 în 1 ideal. Mă mobilizasem tare să-mi cumpăr și rochii mai interesante, să ies din zona de confort, nu pentru că aș fi vrut să fac vreo cucerire sau să mă prezint eu ca pe o mare artistă, ci ca să nu dezamăgesc. Mereu am avut în cap ideea că omului care mi-a întins o mână trebuie să-i fiu pe plac, trebuie să am grijă de șansa pe care mi-a oferit-o ca de o bijuterie. Asta a fost mereu în sufletul meu, deși viața și provocările ei m-au împins de câteva ori să fac ce e bine pentru mine și nu ce e bine pentru celălalt. Am asimilat și mai târziu un egoism despre care voi povesti în alt capitol. Revenind la întâlnirea cu maestrul, am pășit în sala impunătoare a celui mai prestigios hotel din Iași cu haina pe umăr și privirea înainte și m-am intersectat brusc cu dumnealui. El, acel om a cărui energie nu o pot cuprinde în cuvinte, care deborda de optimism și viață în orice moment din zi și din noapte, m-a întrebat cu un zâmbet luminos:,,Ați ajuns, bravo! Ce faci, Adelina?“Și Adelina, pe care nu o întrebaseră prea des, oameni foarte importanți, ce face ea, răspunse: ,,Bine, am venit și eu la nuntă.” Totul bine doar că eram la cumătrie. Vestea îmbucurătoare a fost că n-am urat casă de piatră micuțului proaspăt încreștinat și am fost aeriană pentru scurt timp.    

       Dar doza mea de stângăcie nu m-a părăsit niciodată. Fie că m-am împiedicat, fie că am spart un pahar, fie că am călcat pe vreun cablu, fie că mi-au căzut toate textele din dosar și s-au împrăștiat în jumătate de sală în timpul petrecerii, am fost mereu cu un noroc în urmă față de ceilalți. Sau poate așa am crezut doar eu și ce mi se întâmpla mie li se întâmpla tuturor. Dar, cred că eu aveam și fața omului mut de uimire care nu se salva cu vreo replică amuzantă, care nu făcea faz de necaz, care paraliza pur și simplu și făcea ca acele ghinioane să pice ca nuca de perete.

(va urma…)