Cartea mea- partea a XIIa

Jurnalista (I) 

           După bacalaureatul încheiat cu 9.98, examenul la școala de șoferi trecut cu brio, o diplomă pentru nivelul intermediar al limbii engleze din partea unui institut de cursuri prin corespondență și acea steluță în frunte pe care o aveam de la olimpiada internațională la limba română (care îmi garanta intrarea cu 10 la orice facultate cu profil uman) puteam păși cu toată încrederea în noul capitol din viața mea -Iașiul universitar. Mă simțeam suficient de înarmată pentru a răspunde oricărei provocări, suficient de pregătită pentru a cuceri chiar publicul academic din mintea mea care arăta ca o mulțime de diplomați în costume negre, cu cravată sau papion, ochelari, dispuși într-unul din cele mai impunătoare amfiteatre, ochi și urechi la ce am eu de spus. 

      Prima zi de înscriere la Departamentul de Jurnalism al Facultății de Litere din Iași a fost  ca o torpilă lansată brusc, cât pe ce să-mi scufunde nava cu tot cu ce mai era prin ea. De fapt, aproape că îmi sărise un fitil în ochi în timpul exploziei și, cu privirea încețoșată, după o noapte nedormită în care călătorisem cu trenul și mă zvârcolisem de emoție și nerăbdare, trebuia să fiu un student în rând cu ceilalți. Tocmai asta era problema. Eu nu eram chiar în rând cu ceilalți pentru că aveam un altfel de bilet de intrare, respectiv un rezultat excepțional, obținut corect, la cea mai înaltă treaptă de examen desfășurată în timpul liceului și un băiat cu jumătate de chelie și barbă de sihastru, prezentat drept asistent universitar, nu voia să îmi recunoască meritele. Deși elevii olimpici, cu un asemenea avantaj, erau favorizați în regulamentele afișate pe site-ul ministerului, domnul  asistent nu voia să accepte nici în ruptul capului că eu aș putea să intru prima pe lista departamentului. Ba mai mult, nu voia să negocieze termenii în această discuție, așa încât aproape am ajuns la ușa rectorului. După o pauză de digerare a situației în care m-am simțit eliminată aproape din sistem, a reapărut acel asistent vizibil iritat de moment și am ajuns la un acord. Aveam dreptate, era meritul meu și, probabil, dacă nu ar fi fost mama care să mă împingă să-l întorc din convingerile lui de mai multe ori, aș fi acceptat să băgăm sub preș acel 10 incomod de la olimpiadă care, părea lipsit de bun simț, nu-i așa? De ce să vreau să beneficiez de un atu pe care l-am câștigat cu muncă și sacrificiu? De ce venisem eu să deranjez desfășurarea banală a înscrierilor? Aceeași problemă și la cazare, aceeași problemă și la cursuri. Începusem să fiu frustrată de acel ‘merit olimpic’ și să fiu foarte convinsă că unii profesori, administratori de cămin și colegi nu ar vrea să ia in serios, ar pune la îndoială, ar fi amuzați sau zeflemitori vizavi de reușita mea. Nimănui nu i se descrețise măcar fruntea în contact cu acest subiect, calificându-mă drept o ,,situație problemă’’,  o ,,specială” care necesită un tratament diferit sau pur și simplu o abordare care să o aducă puțin cu picioarele pe pământ. Puteam să înțeleg și faptul că una e să scrii eseuri literare și alta e să scrii știri. Jurnalismul înseamnă obiectivism. Dar ,,să ucizi o pasăre literară” înainte să-și desfacă aripile mi s-a părut un gest de cruzime, mai ales pentru o umilă, excesiv de discretă și de naivă care avusese curajul să acceseze o latură mai pragmatică a profilului umanist. Mă simțeam ca și cum aș fi venit de la un liceu de filologie la universitatea tehnică și nu mai știam de nici unele. Sigur că impactul a fost cu atât mai nimicitor întrucât nimerisem în cuibul de viespi. Pardon, într-un amfiteatru de fete, unde au rătăcit și 2 sau 3 băieți, pare-mi-se.

      Nu vreau să descriu totul în tușă închisă  pentru că perioada studenției a avut farmecul ei. Parfumul de tei din Copou, mirosul de ziar proaspăt tipărit, gustul de cappucino de la etajul al 5- lea al căminului Gaudeamus, prietena mea de suflet Ștefana, ședințele târzii de la redacție, emoțiile din cabinetul doamnei cardiolog căreia i-am luat primul interviu, prima tabletă acceptată în revista studențească ,,Opinia” , prima știre aprobată de Cuzanet, toate evenimentele Iașului cu bannerele și fly-erele pe care le purtam prin buzunare, tramvaiul T3, holurile lungi de la Agronomie unde așteptam ,,subiecte” împreună cu draga mea Lili, mâncarea de la cantină, caserolele cu pifteluțe și borcanele cu pate de casă și zacuscă de la mama, aglomerația din tren, căminul C3 cu aragazele pe care nu le-am folosit niciodată, sala de lectură unde nu era suficientă liniște ca să înveți, diminețile petrecute la mall când mă săturam de toți și cheltuiam ultimii bani de bursă pe ce îmi ieșea în cale, orele de laborator de la 8 dimineața cu cel mai drăgălaș doctor honoris causa, examenele la care nu am copiat niciodată, lucrarea de licență pe care am redactat-o la milimetru, acel 10  glorios pe care i l-am spus mamei cu lacrimi în ochi la final, au fost și vor rămâne în sufletul meu ca niște bucăți de soare apus dar, care, scoase la lumină, încă radiază.

     La Iași eram studenta de la Jurnalism care, în timpul săptămânii alerga frenetic și de multe ori inutil în căutare de știri, subiecte, personaje pentru interviuri pe holurile spitalului Spiridon și în week-end cânta la nunți (doar muzică ușoară, după cum cerea contractul), întorcându-se în zorii dimineții la ușa căminului ca să stârnească mutre dezaprobatoare din partea paznicilor convinși că eram una din acele studente-problemă. Nu am spus niciunuia care era ocupația mea de fapt și ideea că nici ei nu au avut curiozitatea să mă întrebe mi-a trasat un gărduț de siguranță în jurul meu, astfel încât mă simțeam totuși aprobată și protejată în acel loc de cazare unde oricum se întâmplau și lucruri mult mai grave. Căminul din Târgușor avea viețișoara lui stingheră și totuși energică, avea camerele lui mici și totuși îmbibate cu toate ,,aspectele” vieții studențești, avea un sentiment cameleonic care se simțea uneori ca o anxietate aferentă unui prizonierat, alteori ca un loc bine ascuns în care să te retragi din Iașul învolburat, alteori ca un ambulatoriu pentru examenul din ziua următoare, alteori ca o satisfacție că ești pe cont propriu și totodată liber să fii nebun. Faptul că îmi propusesem încă din prima zi să parcurg  pe jos distanța de la cămin la universitate putea să confirme faptul că îmi plăcea să străbat Copoul la pas, să îl redescopăr în fiecare zi cu miresmele lui, să trec pe lângă pietonii grăbiți și să mă întreb oare ce poveste ascunde fiecare în graba sa? Copoul avea un sunet al lui, un ritm al lui, un gust al lui, un miros al lui care îmi dădeau de multe ori senzația că nu pot lipsi în nicio dimineață de la universul pe care îl desfășoară. Voiam să citesc ,,cartea facultății” și știam că mersul prin Copou era cea mai frumoasă introducere- exact ca acea poveste care precede orice capitol greoi dar care are menirea de a face totul magic și plauzibil. Ce-i drept, și mersul pe jos a fost întotdeauna pentru mine cel mai bun aliat în bătăliile mele interioare și cea mai bună formă de a înfrunta fizic temerile sau nepriceperile mele ca și cum aș fi călcat pe ele o dată cu fiecare pas înainte, ca și cum aș fi putut să le nimicesc și să ajung la destinație un om nou, puternic și total remontat. După ce am mers pe jos până la facultate, am forțat nota și am început să merg mai mult, într-o excursie zilnică cu picioarele nenorocite, cu un aplomb tâmp de școlărel bobocel până în vale la Casa de Cultură unde se desfășurau mult râvnitele și bulversantele ședințe de redacție la revista studențească. La această mult apreciată revistă ne angajasem eu și câteva colege să mergem chiar din primul semestru. Cred că eram un actor închipuit în acel film pe care îl văzusem câțiva ani mai târziu, în care oamenii erau dependenți de mișcare, de adrenalină și orice oprire din torent le-ar fi adus sfârșitul. Am ieșit din film după prima ședință de redacție care s-a terminat aprope de miezul nopții și am hotărât să iau autobuzul. Obosisem? Poate. Ignorasem faptul că mă aștepta un maraton de 3 ani și că trebuia să învăț să îmi conserv energia în loc să mă lăcomesc să fiu câștigătoare pentru primele 3 minute de maraton. 

        Ședințele de redacție desfășurate la ultimul etaj al clădirii care, ulterior, mi-a devenit foarte prietenă, erau năucitoare în sens propriu dar și figurat. Ajungeam la Casa de Cultură, treceam pe lângă chioșcul luminos și urcam până la ultima cameră de unde se auzeau  pocnete și râsete și, parcă ar fi răzbit prin ușă acel val de energie care te obliga să-ți afli bine locul înainte să fii o opinie. Primul impact-fum. Al doilea strat-fum. Nu era vreo cameră incendiată, era doar atmosfera perfect normală de țigară veche și nou comprimată într-un spațiu strâmt care sugruma orice jurnalist în devenire până își dădea duhul adevărului sau al adevăratului simț jurnalistic. Ei erau cei mai buni dintre cei buni, erau cloaca foarte bunilor adunată în jurul mereu sarcasticului șef de trib care, în ciuda aparenței impunătoare și a privirii intransigente, avea surâsul cald, binevoitor al bunicului care iartă cu blândețe stângăciile nepotului. Cum am venit eu la prima ședință fără să știu și fără să-mi pun problema că ar fi trebuit să citesc ediția curentă a ziarului? Senină și liniștită. Cum am aflat că nu puteam participa la o ședință de redacție fără să fiu în temă cu ziarul, respectiv motivul principal al acelei adunări? Descurajată și neliniștită. Sigur că până la urmă am participat sau am fost și eu o particulă din fumul care traversa acea discuție tranșantă despre subiecte, așezări în pagini, bârfe, glume și porecle dar ceea ce mă neliniștea mai mult era faptul că mă depărtam din ce în ce mai mult de imaginările, scenariile, așteptările mele legate de jurnalism. Jurnalismul, acel loc sau punct al visurilor mele care ar fi avut-o în prim plan pe Andreea Esca blondă, strălucind în lumina reflectoarelor, se transpunea tot mai mult în corpul îmbâcsit al unei țigări toxice și totuși plină de esență tare, sfârâind la un capăt de nervi și purtând la celălalt capăt urme de ruj roșu. De unde rujul? De la domnișoara asistent-universitar, a cărei compoziție sufletească trebuie să fi fost de aceeași culoare. Roșie din cap până în picioare!  Fie reușise să bea, fie să se spele cu tot sângele antecesorilor din jurnalism pentru că era atât de roșie și atât de stăpână pe situație și pe informație că puteai să o consideri focul care nu se stinge. Mai erau câteva figuri interesante în jur dar din obișnuință probabil, am stat mai mult îndreptată spre foc, să înțeleg și eu cum se produce arderea. Îmi plăcea să scriu, îmi plăcea să citesc, să mă documentez, să aflu, să notez, să fiu atentă la nou, la orice tip de informație dar trebuia să fac lucrurile într-un anume fel stabilit acolo, la adunarea (pot să-i spun tribală fără să fiu prea  departe sau  prea aproape de sens) din jurul focului. Și apoi se întâmpla un lucru care m-a uimit. Puteai să fii neștiutor de gramatica limbii române dar nu aveai dreptul să fii prea artistic, prea cu figuri de stil, prea expresiv, prea abstract.            

          Așa mirosea jurnalismul, așa era fumul lui, gros și bădăran și asa trebuia inspirat. Am acceptat că mă aflam într-un dezavantaj și că trebuia să mă schimb ca să pot scrie în continuare și să fiu, de ce nu, chiar luată în serios. Primele mele materiale publicate în revistă au venit după 5 ședințe și am savurat momentele cu cea mai mare bucurie pentru că, în sfârșit, găsisem liana de care să mă țin în timp ce mă avântam și eu înspre a fi un jurnalist. Ulterior am aflat că acest teren al obiectivității și această școală severă care trebuia să te facă să scrii cât mai imparțial nu erau decât niște pași în nisip.  În viața reală, un curent din partea potrivită schimbă, preschimbă și în final acoperă tot ce inițial a fost un adevăr.

(va urma….)