Cartea mea-partea a VIIIa

OlimpiAde-le (2)

       M-am întors acasă cu o inimă încărcată de satisfacție și am început să mă pregătesc pentru provocarea imediat următoare ce avea să se desfășoare în mai, cu o lună înainte de examenul de bacalaureat. Nici de data asta profesoara mea nu avea să fie lângă mine la Constanța, ba mai mult, am simțit că își pierduse și elanul de a mă mai susține, scăpând printre degete parcă cerințele sau termenele care trebuiau îndeplinite și bagatelizând pregătirea mea ca și cum ar fi pariat pe altcineva în cursa asta.

       Eram destul de stresată de examenul cu adevărat relevant care se apropia (bacalaureatul!!) și frustrată din cauza veșnicului meu sentiment de ne-apartenență la grup pe care mi-l dădeau ceilalți olimpici din afara Moldovei. Ne cunoscusem recent pe internet și trebuia deja să concepem un plan de bătaie pentru proba de echipă. Sigur că mereu am admirat inteligența și genialitatea celor mai buni decât mine și, în momentele mele de singurătate, mă imaginam discutând cu ei la același nivel. Pentru asta citeam foarte mult, pentru asta mă pregăteam, pentru asta porneam toată războaiele cu mine însămi, ca să pot trece de filtrul invizibil și să devin suficientă lor, anturajului lor. Prea târziu însă mi-am dat seama că aroganța lor nu avea nicio legătura cu pregătirea sau cu zona din care veneam. Era ca și cum încercam continuu să mă transform din pisică în felină sălbatică, deși ca pisică funcționam foarte bine, iar în felul meu domestic de a toarce molcom în colțul de lângă sobă… nu era nimic greșit.

      Mă simțeam destul de abandonată în fața unui prag înalt pe care îl aveam de trecut și faptul că la început de mai nu era nici cald, nici frig, îmi dădea un sentiment total de nesiguranță. Nu am știut niciodată să mă bucur de culorile decorului atâta timp cât aveam emoții în privința rolului meu de actor principal pe scenă. Aș fi putut să mă gândesc la excursia mea spre mare, în luna florilor de mai, ca la o experiență strălucitoare, în care aveam să cunosc oameni noi și să trăiesc pe viu o metaforă a generației mele. Dar eu mă gândeam doar la cele trei probe- scris, oral și de echipă, pe care trebuia să le susțin și la faptul că nu vroiam să dezamăgesc pe nimeni. 

        Drumul cu autocarul până la Constanța a început bine dar a sfârșit cu stări de rău halucinante și deși urăsc expresia ,,m-am înecat ca țiganul la mal,, -exact asta făcusem. Mai aveam foarte puțin până la destinație și, deși mă mutasem în ceafa șoferului și zăream un fel de răsărit venind spre noi, sau noi mergând spre el, mă încerca un leșin nărăvaș, care, ba îmi astupa urechile, ba îmi punea mâinile peste ochi, ba mă înjunghia în stomac, ba îmi sufla cald pe șira spinării, ba mă împingea să strig din răsputeri-opriți autobuzul!            

          Totuși am supraviețuit și am încercat să-mi înăbuș cât mai mult posibil criza mea de stomac, de bilă, de inimă, de cap, de ce-o fi fost, uitându-mă ca la un punct de reper la figura profesoarei mele-coordonator, la doamna blondă, cu ochii mici și urme de ruj sidefiu, pe care nu o mai întâlnisem niciodată până atunci și alături de care trebuia să petrec o săptămână.

       Vremea se încălzise, hotelul unde eram cazați părea rupt din basme comparativ cu experiența anterioară de la Arad iar în aer plutea mirosul sărat al mării și parcă toate năzuințele mele iși găsiseră momentul și locul pentru a se avânta în larg. Era pentru prima oară când făceam cunoștință cu orașul Constanța, cu marea, cazinoul și cu întreaga agitație din jurul acelui eveniment unic, în care erau angrenați nu doar profesori și elevi, ci și ministrul Educației însuși. Mereu am avut un disconfort legat de lucrul în echipă. Nu m-am simțit niciodată în elementul meu atunci când a trebuit să depind, să fiu constrânsă de ceilalți coechipieri, să mă adaptez la ritmul de lucru al altora, să fiu parte dintr-un lucru care îi vizează și pe alții și care, din posibila mea neatenție sau neconcordanță, îi poate dezamăgi pe alții. Cu greșelile mele în spinare aș fi mers până la capătul lumii, în stilul meu haotic, foarte alert, uneori superficial și riscant. Nu mai puteam avea aceeași abordare când venise partea de proiect a olimpiadei. Trebuia să mă autocorectez, cenzurez, aliniez, atașez unor minți pe care clar, le vedeam mai luminate, din simplul fapt că aveau o spontaneitate și creativitate debordante, dacă nu chiar dezarmante. Nu eram o prezență foarte remarcată în acel proiect, în contextul în care la orice întâlnire de brainstorming, păream un școlărel  care mergea cuminte pe lângă părinți, iar ei, cunoscându-se de-o viață, vorbeau ca între oameni mari. Poate că eram timidă sau frustrată de moldovenismele mele din nordul țării, acnee și acele câteva kilograme care nu se poziționaseră deloc estetic, dar nici nu primisem prea multe șanse să-mi dau concursul. Înțelesesem totuși că, până la sfârșitul acelei etape internaționale, trebuia să coalizez cu cele două fete din Bacău și Vrancea, destul de dezghețate și citite, și alături de băiatul din Maramureș, aflat și el la vârsta bravismelor și de altfel, genial, în felul lui. 

Camera de hotel o împărțeam cu băcăuanca sprijinită mai mereu de profesoara ei tinerică și elegantă, care avea grijă  ca, la masa de mic dejun, să ne dea de știre prin simpla apariție, cu ce parfum s-a dat, iar celor mai sensibili să le bruieze pofta de mâncare.

      Emoțiile erau prea mari oricum ca să pot savura plimbările, mâncărurile și chiar puțina socializare. Decisesem să mă concentrez foarte mult pe probele individuale- oral și scris și să îmi rezerv din timp perspectiva eșecului totuși și a întoarcerii la realitatea din colțul meu familiar de țară, de unde poate, se vor deschide alte porți mai prietenoase, mai nu știu cum. Profesoara mea era destul de degajată și detașată, mai ales că nu eram elevul ei și, în mod contrar abordării mele de om chinuit de lumea lui interioară, savura această experiență ca pe un sejur exotic în care te gândești cât timp ai la dispoziție ca să prinzi orele bune de bronz. 

      Pot oricând să rememorez mirosul de sală veche și prăfuită, unde stăteam toți destul de înghesuiți în băncile de lemn mâzgâlite, în așteptarea subiectelor la proba scrisă. Prin geam, ne vizita un soare de mai destul de insistent, cu o lumină albă obositoare, ca un reflector poziționat pe scenă ca să nu mai vezi publicul. În cazul de față, o sală în care lumina se transforma rapid în căldură și zăpușeală, era ultimul lucru de care ar fi avut nevoie o minte ca să creeze și să fie originală. Ca orice lucru pe care l-am repetat de multe ori în  viața mea, proba scrisă a olimpiadei devenise o particulă care se regăsea rapid în chimia corpului meu atunci când trebuia să mă mobilizez și să încep rânduri noi pe foaia de examen. Scria mintea fără mine de multe ori și am experimentat că, în timpul orelor de foc, îmi găseam un anumit confort intelectual care-mi permitea să scriu după placul inimii. Exact ca și cum aș fi avut un mic intrus înlăuntrul meu și care, după ce se asigura ca a zăvorât toate ușile, se așeza pe canapea, își dădea muzica preferată la refuz și începea să fredoneze, să-și roadă unghiile, să râdă singur și uneori chiar să moțăie într-o stare de comoditate totală. După ce ieșeam din acea transă autoindusă numită examen scris, preferam să vorbesc cu mama câteva ore bune, în loc să fiu atentă la discuțiile profesorilor despre cele câteva moduri unice și  incontestabile de a rezolva cerințele și care puteau să te excludă ușor din tabăra câștigătorilor, din lumea olimpiadelor și din lume, în general, dacă erai mai slab de inimă. Mă spovedeam mamei mai degrabă, ca și cum ea ar fi fost un barem mult mai important și mai autentic decât însuși baremul olimpiadei și știam că toate afirmațiile ei aveau să mă liniștească și să mă păzească de valul de gânduri și îndoieli care se pregătea să vină cu putere, să mă lovească frontal și să-mi înece exuberanța și optimismul. 

            În seara dinaintei probe orale, care se anunța a fi și ea un monstru trezit la viață, aveam gândurile destul de împrăștiate și, în timp ce mă priveam în oglinda de la baie, încercam să improvizez un discurs despre un posibil subiect care mi-ar fi căzut. Eram singură în cameră și mă bucuram cumva de acea bucată de timp și spațiu în care puteam să-mi las creierii să zburde. Am ales să fac asta, în detrimentul participării la o mini petrecere ad-hoc a colegilor mei, la care am fost invitată, dar pe care am considerat-o o idee nu foarte bună atâta timp cât examenele nu se terminaseră.  În convingerile mele  ușor totalitare nu mi-aș fi iertat niciodată un eșec la examen pentru că îmi ardea de distracție la momentul nepotrivit. Nu voiam să mă relaxez și, chiar dacă toate teoriile spuneau că înainte de examen trebuie să-ți limpezești mintea și să te eliberezi din stres, eram împotriva acelei evadări premature și insistam să rămân conectată cu orice idee care avea legătură cu proba de a doua zi. 

      Așadar, îmi rosteam cu voce tare discursul improvizat, privindu-mă drept în oglindă și încercând să trec peste faptul că mina mea de om serios îmi stârnea și râsul și plânsul, când am auzit câteva bătăi nervoase în ușa camerei. Pentru că mi-am pierdut șirul ideilor ca și cum aș fi scăpat o vază din mână și anticipam deja cum trebuie să strâng cioburile rămase, m-am fâstâcit puțin înainte să descui ușa, rotind cheia în toate părțile, spre disperarea colegei mele care aștepta nerăbdătoare de partea cealaltă. Am mai spus deja că nu aveam un dialog foarte bun cu ea și pe măsură ce petreceam mai mult timp, antipatia creștea de ambele părți în mod total prostesc. A intrat grăbită și m-a întrebat ferm dacă am nevoie la baie. I-am răspuns că putea să meargă liniștită și aș fi vrut să mai continui discuția, crezând că în sfârșit e posibil să închegăm o comunicare normală, poate chiar să facem un pas spre destăinuirea emoțiilor care mă gâtuiau, când mi-am dat seama că eram martoră la un moment stânjenitor de-al ei. Am dat volumul televizorului mai tare ca să nu aud reprizele de vomat și mi-am reînceput discursul meu despre lirismul eminescian încercând să hotărăsc totodată ce e mai grav dintre- a nu fi pregătit  pentru un examen și a nu fi într-o stare bună la un examen. 

      Contrar așteptărilor, profesoara mea care ar fi trebuit să-și doarmă somnul de frumusețe m-a chemat în camera ei să discutăm și, într-o manieră caldă, cu o față zâmbitoare m-a întrebat curioasă ce aș spune dacă mi-ar cădea subiectul x. M-a întrebat la  fel cum întrebi un negustor cât vrea pe marfă deși tu știi foarte bine cât valorează. Mai mare bucurie nu primisem la auzul unei așa invitații, dat fiind faptul că vorbisem singură aproape o oră fără să primesc nicio confirmare de la oglinda de la baie, cât despre schimbatul de impresii cu colega de cameră șansele migraseră de la puține spre deloc. Așa că, fiind o persoană pentru care exprimarea gândurilor funcționează ca o terapie, am acceptat negreșit provocarea profesoarei și i-am turuit toate fabulațiile din mintea mea, considerând-o un veritabil jurat.

     I-am mărturisit cu jumătate de glas planul meu secret, care încolțise cu câteva minute înainte să termin lucrarea scrisă. Aveam de gând să și cânt la acea probă. Îmi venise ideea să interpretez un mic fragment dintr-o doină, ca să punctez astfel și sincronismul artelor și să pun în lumină mai bine partea mea de proiect despre cultura botoșăneană. Doamna profesoară mi-a zâmbit. Îi plăcuse ideea mea și am simțit că parcă am început să ne conectăm la aceeași poveste. 

       Emoții și iar emoții. O noapte aproape dormită, un stomac agitat și aceeași stare de ne-apartenență,  de eu însămi împotriva tuturor mă făcuseră totuși mai puternică și ridicaseră în mine o ambiție.  Nu voiam să reușesc, nu mai voiam să obțin nici măcar o felicitare. Dar voiam să fac lucrurile așa cum simțeam, să vorbesc din suflet, să las momentul meu să-și răspândească aura, fără nicio frică, fără teama că cineva ar contesta, ar râde, să mă transpun într-un simplu vizitator care aruncă moneda lui mică în fântâna dorințelor și apoi nu mai așteaptă nimic.

(….va urma)