Cartea mea- partea a IIa

Licuricii

        Prin clasa a II-a am făcut parte dintr-un grup de dans modern. Nu era un grup consacrat al vreunui club renumit de dans și nici nu avea exigențele unuia care să aibă ca țintă precisă performanța. Eram într-o școală rurală, fiindcă mă mutasem de la oraș la sat între timp și eram parte din proiectul artistic al mamei mele care, mă surprindea din nou cu un joc nou și interesant- dansul alături de colegele mele din clase primare cu repetiții, costume violet și participări la concursuri. 

       Veți spune că am fost mereu o privilegiată, fiind pionul preferat în orice idee pusă-n scenă de mama mea. Spun doar că am fost crescută și educată de o mamă din zodia fecioară, cu un puternic simț critic și cu destul de multă autoritate încât să nu-mi permit pisiceli sau negocieri absurde în timpul activităților serioase. În unele momente chiar aș fi vrut să nu fim împreună în aceeași încăpere pentru simplul fapt că eu voiam să fiu o pasăre liberă dansatoare care-și flutură aripile și aerele în fața colegelor în schimbul acelei păsări de colivie aflată în situații permanent controlate. Mama avea obiceiul să mă taxeze pentru orice manifestare care ,,nu mi stătea bine’’ iar eu aveam obiceiul să mă frustrez pentru orice replică, de altfel bine intenționată din partea ei. Preadolescenta din mine nu suporta critica nici acasă, nici la școala, nici la magazin, nici în autogară și nici în orice mediu posibil, drept pentru care de multe ori, discuțiile în contradictoriu pe care le purtam cu mama se sfârșeau cu accese de plâns și dramatizări pentru așa zisa ''umilință'' în care mă simțeam ''târâtă". De altfel, mama nu a înțeles niciodată de ce mă simt atât de afectată de vorbele ei  și de ce nu mă simt atacată de replicile sau de intențiile cu adevărat malițioase ale persoanelor din exterior. Lumea mea interioară a fost mereu ca un joc de domino. O mică adiere din punctul potrivit și totul începea să se răstoarne în nemulțumiri și remușcări mai vechi ca și cum o mână misterioasă apăsa pe butonul roșu de incendiu și toată clădirea începea să fie pusă în pericol. Partea bună e că niciodată nu am abandonat clădirea. Și exact ca pasărea Phoenix, am renăscut din propriile lacrimi, dezamăgiri, eșecuri, enervări.

        Când mi-a spus o profesoară de la Clubul Copiilor din zonă că, în afară de mine, care, aveam cu adevărat talent la dans, celelalte fete păreau stresate și împovărate ca niște gospodine cu griji dintre cele mai casnice, am simțit o bucurie care nu avea legătură cu egoismul meu. Am avut un sentiment de om căruia i se îngăduie să-și urmeze acel vis, visul despre dans, despre muzică, despre artă. Primisem viza, unda verde, aprobarea, biletul de călătorie spre lumea artistică pe care nu o accesasem până atunci decât ca pe o extensie a jocurilor mamei mele. Cineva din exterior îmi confirma, printr-o remarcă aruncată apatic și totuși destul de bine țintit, că aveam un avantaj față de celelalte fete și era vizibil cu ochiul liber. În toate părerile sau convingerile mele despre mine însămi ( nu și despre alții) am avut mereu îndoieli. Asta s-a dovedit un latimotiv al firii mele de care nu am scăpat nici acum. Chiar dacă reușeam să mă trec eu pe mine prin toate filtrele până să concluzionez și să spun cu totală acceptare că merit o laudă, o răsplată, încă mai era ceva din mine care lua pozița avocatului din umbră și găsea contraargumentul. 

     Să presupunem totuși că eram un copil talentat și cu potențial de a dansa, de a cânta, de a fi pe scenă. Mama, de obicei, mă încuraja să înaintez cu calitățile mele fără frică, să mă arăt lumii, să fiu deschisă, asumată și convinsă că voi reuși. Nu o credeam, cum nu o cred nici acum dacă mă laudă cu ceva. Eu pentru mine am fost și am rămas cel mai mare călău și nu am admis niciodată că am fost extraordinară în vreun mod decât după ce am întors situația pe toate părțile, am contrazis pe toată lumea, am distrus orice urmă de subiectivism ieșită în cale, am despicat firul de patru ori în patru și am redus totul la zero. Ca o formă de katharsis, am simțit că trebuie să purific totul și să-l ,,fac’’ să spună adevărul despre mine. 

         În tot cazul, din momentul acela, al replicii profesoarei de la club, au început să apară persoanele din exterior care să-mi confirme că eram pe drumul cel bun și lupta mea interioară trebuia să fie mai domoală ca să mă pot concentra mai degrabă pe șlefuirea talentului meu decât pe negarea lui.

                                  (..va urma)