Cartea mea-partea a VIIa

       

OlimpiAde-le

          În clasa a XIIa, după patru ani de reușite și decepții în materie de concursuri județene, am pornit iarăși în aventura numita Olimpiada de limbă și literatură română, etapa națională de la Arad. Era pentru a treia oară când participam la etapa națională, pe parcursul anilor de liceu, însă de fiecare dată părea să fie un miracol și un fel de fata morgana care avea talentul să se îndepărteze destul de mult până când devenea o țintă intangibilă. Eram destul de dezumflată după eșecul din clasa a XIa când ratasem naționala și bocisem o noapte întreagă pentru câtă suferință a putut să-mi aducă Letopisețul Țării Moldovei și chiar Grigore Ureche, personal:)). Fie vorba între noi, nu știu de ce mă ocupam cu astfel de lucruri în anii când ar fi trebuit să mă intereseze chestii mai pragmatice.

      În altă ordine de idei, nu am fost niciodată o persoană care să se poată detașa ușor de un lucru la care ține sau la care speră (profesional vorbind). Mai tot timpul am făcut din visurile mele realități înainte ca ele să devină palpabile convinsă fiind că nu există un alt deznodământ decât cel pe care mi l-am închipuit eu. Aș putea spune că naivitatea m-a însoțit în toate călătoriile mele dinspre interior spre exteriorul meu și invers, a suspinat odată cu nereușitele mele și a încolțit din nou ca un ghiocel plăpând, în ciuda iernii. Aș fi putut oricând să fiu sinceră cu mine însămi și destul de radicală încât să-mi imaginez lucruri raționale, normale și obișnuite. Doar că am avut mereu plăcerea și talentul de a cocheta cu imposibilul, de a mă înconjura de ireal și de a aștepta ca magia să se întâmple. Cu orice risc. Chiar și cu riscul unei mari drame pe care o trăiam de fiecare dată la cote înalte și unice. Un persoanj trezit prea devreme sau prea târziu din povestea lui perfectă.

    Revenind la imposibilul mai sus menționat, de data asta, am sperat și am câștigat. M-a anunțat profesoara de limbă română care mă pregătea, că suntem două admise pentru Arad și că vom avea două probe pentru care să ne pregătim, una scrisă și una orală. Cu o școală de șoferi pe cap, cu preocupările mele artistice care nu puteau să intre în pauză, cu ,,amenințarea” unui BAC care se apropia încet dar sigur și bineînțeles cu nelipsitele mele conflicte interioare, am început iarăși să sper...La ce? La ireal, evident! La acel moment când voi scrie cel mai frumos eseu din lume, la acel moment când voi primi laude din partea celor mai buni profesori, la acel moment când voi fi printre primii, la toate scenariile în care-i văzusem sau mi-i închipuisem pe alții dinaintea mea. Sigur că aveam și modele pe care le disecam cu mintea mea fremătătoare, încercând să găsesc în comportamentele lor cheia care deschide ușa succesului și la mine. Ne povestea profesoara de română, mie și celeilalte eleva olimpice, despre fata specială, din anii mai mari, care obținuse rezultate remarcabile și care, ca să scrie un text bun, trebuia să fie cu nervii întinși la maximum, să aibă o tensiune care să o motiveze. Cât m-am gândit la starea asta întrebându-mă dacă creativitatea sau inspirația pot fi mai suculente dacă aș fi într-o dispoziție proastă! Mă gândeam totuși că ceea ce li se întâmplă altora e datorat exclusiv firmiturii de geniu care li s-a strecurat în păr la naștere și de care poate, eu, am fost privată. Pentru că ei transformau orice lucru banal într-o poveste de la care pleca succesul.

        Aveam și motive să mă mai îndoiesc de mine atâta timp cât profesoara păstra un echilibru foarte bun atunci când ne corecta lucrările, mie și celeilalte colege.  Scriam bine, dar uneori ea era mai organizată, mai tehnică, în timp ce eu cădeam în extreme. Scria bine, dar alteori eu eram mai originală în idei și făceam conexiuni mai interesante. În orice caz, eram destul de fericită cu nesfârșitele caiete dictando scrise pe toate părțile, cu biletele mele de acces la bibliotecă și cu toată țesătura iluzorie din jurul marelui scop- olimpiada. În mod automat, trecusem orice altă materie pe locurile codașe ale listei mele de priorități și, în timp ce colega mea reușea să fie multilateral pregătită, marcând printre altele și  naționalele de la latină și geografie, eu mă bucuram că am un motiv destul de pertinent să mă scuz pentru ,,neștiința mea”  din alte ore. Doar reprezentam liceul în câteva luni la o etapă națională!

        Cu bagajele de informații, de haine și de nervozități, am plecat spre Arad însoțite de o altă profesoară de limba română care a înlocuit-o pe a noastră, din motive obiective. Călătoriile mele cu autobuzul au fost întotdeauna un preexamen, o stare de prizonierat pe care nu am suportat-o niciodată. Dacă se mai întâmpla și noaptea, eram fix contele de Monte Cristo în carcera lui de la subsol, chinuindu-mă să-mi țin mintea ocupată ca să nu vomit, ca să nu mă sufoc, ca să nu intru într-o angoasă totală. Mergeam deja de opt ore și epuizasem orice subiect de conversație când începuse și o ploaie măruntă să încețoșeze geamurile. Din spatele autocarului, din locul meu, vedeam siluetele profesoarei și ale colegelor din alte clase care participau, legănându-se și respirând același aer într-o atmosferă obosită și anostă. Părea că ne-am pornit într-o altă viață și că am ajuns la destinație mai îmbătrânite decât ne-am întâlnit în stația de plecare, în aceleași haine care deveniseră prea puține pentru răcoarea de afară și totuși prea înăbușitoare. 

       Cu senzația de om căruia i s-a redat libertatea dar și cu un persistent nod în stomac, am înșfăcat toate bagajele și am pornit spre cazare, noaptea, într-un oraș nou, mare și rece. Hipersensibilitatea mea la toată situația nu era un moft. Pur și simplu așa resimțeam împrejurările acelea care se desfășurau destul de repede, în contratimp cu gândurile mele care încercau ba să mă liniștească, ba să-mi adâncească fricile, ba să mă pună să-mi amintesc ce citisem ultima oară și dacă citisem și eram așa bine pregătită pentru olimpiadă, să mă constrângă să-mi amintesc un citat cap-coadă dintr-o carte de critică literară.

       Începusem să simt o aversiune pentru colega mea care părea să aibă mai multe de împărtășit cu profesoara care ne reprezenta și asta mă făcuse să mă abandonez într-o și mai adâncă necomunicare, de parcă aș fi fost supărată și indignată că am ajuns printre olimpici. Urma să susțin un examen scris de două ore și unul oral care aterizase cam inopinat. Avea colega mea un stil foarte înșelător de a mă înconjura cu laude și de a-mi pasa responsabilitatea izbânzii în timp ce ea se autocufunda în colțul ei semicrepuscular, ca o mică hienă care așteaptă să atace cu precizie după ce a fraternizat puțin cu victima. În naivitatea mea nemărginită, mi se părea destul de echitabil din partea ei să spună că mă descurcam mai bine la discurs și că se simțea copleșită de emoțiile unui astfel de examen în care trebuia să te exprimi liber în fața unei comisii naționale exigente. De fapt, totul era o psihologie inversă.

        Nu știu de ce m-am așteptat ca spațiul de cazare pregătit pentru olimpicii veniți din țară să fie un hotel curat și modern. În clasa a IXa eram prea bulversată ca să-mi dau seama unde sunt cazată la naționala din Râmnicu Vâlcea, în clasa a Xa căzuse norocul pe județul meu să fie gazda acestei etape și eram acasă, în clasa a XIa mă scufundasem în abisul dezamăgirii și acum, la Arad, mă așteptam să intrăm pe un covor roșu, întâmpinați cu pâine și sare de ministrul Educației. Glumesc. Eram destul de obosiți ca să mai pretindem chiar și un sfert de palat și, ca să creez o rimă deloc programată, ne-am ales cu un internat.

       M-am trezit întrebându-mă ce caut în acea cameră înaltă, cu pereți îngălbeniți și saltele rupte, în încercarea de a-mi înșira câteva lucruri personale pe o noptieră din lemn de mobilă veche, dotată cu spirt Mona. Avusese mama grijă să-mi pună de acasă niște papuci de casă pe care mi i-am scos prima dată ca să nu calc direct pe betonul rece, cu nuanțele de gri și alb mozaicate într-un stil care îmi aducea aminte de spital. La baie, o lumină chioară mi-a revelat fața în oglindă- palidă și încercănată, ca și cum aș fi trecut printr-o naștere de cezariană, silindu-mă să mă grăbesc cu rutina de îngrijire ca să prind totuși câteva ore de somn. Încercam să-mi repet destul de des că nu venisem într-o vacanță și nici într-o misiune de recunoaștere, ci aveam un scop precis- să dau un examen și să fiu performantă, în ciuda tuturor condițiilor și a tuturor adversarilor. Orice pretenție de a mă simți confortabil îmi era refuzată. Aveam totuși toate catrafusele cu mine și asta îmi dădea un sentiment de semi- familiaritate, datorită căruia am și reușit să ațipesc, nu înainte însă de a mă gândi de ce colega mea a ales să-și spele șosetele în chiuveta de la baie imediat ce ajunse. Mi se părea că mă culcasem pe o ureche în timp ce alții anticipau ce urmează și erau viglienți. Sentimentul că nu aș fi avut voie să mă relaxez decât atunci când mi-aș fi îndeplinit toate atribuțiile era un fel de pitic gălăgios care îmi agresa creierii chiar și atunci când eram la limita epuizării fizice. Voiam să fiu ,,pe subiect” înainte de a intra în sala de examen, înainte de a citi subiectele propriu zise și nu îmi admiteam nicio eroare care ar fi atras după sine alte erori. Devenise o certitudine a vieții mele faptul că era foarte ușor să cad din lac în puț și că odată ce însăilam un lanț al slăbiciunilor, acesta continua să se urzească în neștire, lăsându-mă pe mine pe bancheta spectatorului care nu poate decât să aplaude sau să strâmbe dezaprobator din buze la final. Sigur că fiecare din noi avea alte așteptări legate de cazare și faptul că unii s-au gândit să spele totul, de la ghete la șosete nu putea fi decât un reflex al nevoii de bine.

        În ziua examenului oral am purtat o rochiță gri de lână cu model floral, colanți și ghete. La cel scris, cu o zi înainte, umplusem vreo 12 pagini și ieșisem cu obrajii roșii după două ore de fierbere la foc mic. Nu voiam niciodată să știu dacă am scris bine, dacă am fost în acord cu baremul, la fel cum nu voiam să împărtășesc opinii, impresii, să mă așez în fața torentului de comentarii despre varianta câștigătoare. În aceeași liniște egoistă stăteam și înainte de proba oratorică, în holul strâmt traversat de elevi cu fișe, fițuici, genți, rucsacuri, ochelari, căști și accent de București. Mi se părea că orice încercare a mea de a discuta cu o elevă din județele sudice sau vestice se solda cu concluzia clară că noi, echipa din Botoșani, în frunte cu profesorii și sub apanajul renumitelor licee suntem la ani lumină distanță de adevăratele performanțe și etape pregătitoare. Dar asemenea unei răni care se cicatrizează în timp, așa devenise și judecata mea despre pregătirea deficitară din zona noastră un fel de tăietură în piele care se bătătorise și care, deși a lăsat semn, nu mă împiedica să mă arăt lumii.

       Nu știu cum am reușit să mă împachetez și să mă arăt comisiei. Cert e că am ieșit cu o impresie relativ bună despre mine și știu că atunci când am ajuns în cameră, salteaua dată la o parte din care ieșea un burete galben ponosit nu mi s-a mai părut atât de neprietenoasă, ba chiar am reușit să mă odihnesc. Aceeași situație s-a repetat și la cantină, unde am savurat pastele cu sos și ceaiul din cană de inox ca pe cele mai interesante preparate culinare. Mâncam lângă ,,Blue eyes” , o boboacă pe care o poreclise așa băiatul cu bonetă albă din spatele ferestrei de schimb, cel care ne dădea porțiile de mâncare și pe care nu-l încânta prea mult postura asta dar se mulțumea cu faptul că putea privi fetele în ochi.

        Pe-nserate, se afișaseră mult așteptatele tabele. Până am ajuns eu la liste, colega mea mă anunțase deja cu lacrimi în ochi că avea un rezultat mulțumitor, doar că eu eram pe locul al treilea și urma să particip la o fază internațională alături de o altă colegă băcăuancă situată tot pe locul al treilea și alături de primii doi câștigători ( plus elevi din diaspora). Am văzut bucurie sinceră în ochii ei. Ne-am felicitat și ne-am îmbrățișat. Cred că mereu am știut și ea, și eu, că, orice competiție trebuie să conțină un minim de fair play care să-i confere demnitate și că, oricare ar fi fost rezultatul, una din noi trebuia să devină mai puternică.

     Într-adevăr, numele meu era al treilea și lacrimi de fericire mi-au inundat ochii instant când mi-am găsit prenumele cu inițiala tatălui acolo, pe acel tabel încropit în grabă dar atât de irevocabil. Fără să vreau am căutat printre liniuțele de mai jos, încă sceptică și neîncrezătoare, ca nu cumva să fie o confuzie de nume și să fi coborât în clasament. Era un vis devenit realitate. Am scos telefonul, am pozat primele trei rânduri ale tabelului și i le-am trimis mamei, fără să-i scriu nimic. Inima îmi bătea nebunește și simțeam că aș avrea să plâng dar totuși, dacă aș fi plâns, ratam momentul de bucurie. Peste ani, am rememorat acea secvență de sute de ori, încercând să simt măcar o sutime din minunata frenezie care m-a făcut să plutesc, însă nu am regăsit-o. Din contra, mi s-a părut totul foarte pueril și amuzant, mi s-a părut că acea emoție pe care am trăit-o la cote maxime și care, la momentul respectiv, părea că îmi garanta toată lumea, a fost un norișor pufos și durduliu care s-a spulberat ușor la prima adiere. La fel ca multe alte "victorii" de ale mele din adolescență care nu au avut talentul să fie și perpetue, așa cum eu mi le-am închipuit. Au răsărit, au crescut puțin și s-au dezumflat înainte să pot să mă laud prea mult cu ele, înainte să respir prea mult mireasma lor, înainte să cunoască toată lumea truda mea din spatele lor. Atunci, la premierea olimpicilor, când eram singura din liceul meu care mă calificasem la o etapă internațională și obținusem un rezultat mai mult decât notabil, aș fi fost în stare să bag mâna în foc că drumul meu va fi neted și presărat doar cu stele sclipitoare. Că nimeni nu va contesta valoarea mea. Ei bine, nu era deloc rău să apară un spiriduș pe umărul meu care să-mi șoptească discret că în sistemul românesc, în societatea românească și în cloaca birocratică nu contează chestiile excepționale. Mai degrabă cele banale, care nu se abat de la turmă. Dar despre asta, o să vă povestesc într-un alt capitol.

(…va urma)