Cartea mea- partea a Va

        Pistilul de nota 10   

            Scena de la matematică a trebuit să se repete. Și la alte materii, în altă formă, intensitate, proporție...dar să se repete. Ajunsesem să mă conving din ce în ce mai mult de faptul că nu sunt un elev strălucit, că nu sunt ca alți elevi care excelează la toate disciplinele, că nu sunt în locul potrivit, că tot ce trăisem până în clasa a VIIIa, toate încurajările și susținerile nu fuseseră decât o minciună care să mă ajute să-mi continui studiile obligatorii. Și, dacă aș fi făcut o socoată justă, dreaptă pe cât posibil, având în vedere antecedentele mele la calcule, în afară de limba română, engleză, muzică și vreo două opționale, eram un elev slab, cu rezultate trase de păr. Ah, era să uit! Mai aveam un domeniu unde stăluceam. La biologie, unde învățam papagalicește lecția pe din afară și apoi o spuneam pe toată dintr-o răsuflare în fața profesorului care mă răsplătea cu mult răvnita notă 10. Ceea ce era hilar era că, deși n-aveam nici în clin, nici în mânecuță cu pistilul sau cu știința frunzelor și a florilor, începusem să fiu foarte conștiincioasă și exigentă atunci când mă ,,ascultam” acasă în fața oglinzii, dorindu-mi să fiu la fiecare oră en garde, cu lecția pregătită la ac, fie că aveam să o revărs cu talent, fie că aveam să o rețin cu diplomație pentru următoarele runde. Cred că așa se întâmplă și atunci când dresezi un câine mic. Îi dai cubul de zahăr atunci când a prins mingea, când s-a dat peste cap la semnalul tău, când a ridicat o lăbuță la comanda ta și el știe, data viitoare că, toate giumbușlucurile pe care i le ceri să le facă sunt urmate de mult râvnitul cub de zahăr. Nu e ca și cum l-ai hrăni cu adevărat. E doar o dulce amăgire, un mic stimulent care, culmea, de fiecare dată funcționează. De multe ori, m-am trezit mulțumită de mine însămi când mă întorceam acasă de la liceu, purtând în buzunarul meu secret cu recapitulări micul cub de zahăr primit la biologie. La matematică,  fizică, chimie, franceză, istorie, latină, geografie, logică, sport, religie, desen, continuam să vâslesc din ,,pluta” mea. Uneori cu mai mult aplomb, alteori într-o dezolare totală. Vâsleam și la religie și desen unde ar fi trebuit să fie simplu și relaxant? Da. Pentru că nu aveam caiet pentru fiecare (sau îl aveam doar primele ore, după care mă trezeam folosindu-l ca ciornă pentru eseurile mele la română), nu știam ce temă am, nu înțelegeam prea bine de ce există o parte teoretică la desen, iar în memorarea rugăciunilor mintea mea refuza să coopereze. Ciudat! La biologie reușeam, la religie nu. 

         Partea cu adevărat tristă a lucrurilor era că, în majoritatea timpului în care mă aflam în barca mea, plutind în derivă printre domniile fanariote, tipuri de soluri, ille, illa, illud , particule de H2 O și forțe gravitaționale, pierdeam foarte mult timp. Pierdeam ore întregi încercând să fiu, să pot, să nimeresc ceva ce nu mă aranja deloc. Pierdeam o măsură din viața mea străduindu-mă să memorez și să emit informații pe care mai târziu aveam să le ascund sub o pătură groasă a activităților mele, așa de groasă încât toate s-au sufocat și au murit în mare parte. Mici resuscitări se mai întâmplă din când în când dar fără prea mari rezultate astfel că apelez la maestrul Google pentru lămuriri și confirmări. Colac peste pupăză mai veneau și orele fantomă în care ,,puteam face ce vrem noi” fiindcă profesorii aveau de îndeplinit sarcinile lor birocratice sau aveau o dambla să țină discursuri moralizatoare  în vreme ce franceza și engleza puteau să ia un loc frumos cu bagajele în brațe și să mai aștepte. Bucuria noastră. Aveam mai mult timp de pierdut, de bârfit, de bătut apa în piuă, de obosit în numele derizoriului. De ce nu puneam mâna pe carte în timpul acesta oferit ca bonus ? De ce nu memoram încă o serie de ani la istorie sau de ce nu conspectam o lecție la nu mai știu ce? Pentru că nu-mi doream să fac asta. Nu-mi doream să-mi umplu mintea ca pe o plasă de cumpărături și să aștept cu sufletul la gură momentul în care să scot cumpărăturile pe blatul de la catedră și să trăiesc satisfacția celui care și- a cumpărat câte puțin din toate. Nu-mi doream să fiu cumpătată și echilibrată cu puterea mea de a asimila. Voiam să dau toți banii pe literatura universală și pe Studiile despre iubire ale lui Jose Ortega y Gaset (care, apropos, mi-au împrospătat mintea și sufletul și care nu sunt doar despre iubire. O filosofie a iubirii sub toate formele ei. Genială cartea!). Și, chiar de mi-ar fi rămas câteva monede în plus, nu le-aș fi dat pe ora matinală de la limba latină. Nici pe educația antreprenorială. Le-aș fi pus în buzunar și aș fi plecat cu ele acasă, unde aș fi plătit încă o oră de informare despre cum să mănânc sănătos. Apropos, la orele despre frunze și flori, nu-mi amintesc să fi fost vreo referire la pericolul zahărului în alimentația adolescenților sau câteva sfaturi despre cum să ai o imunitate bună. Las că am dat pe Google.

Nu mă dau drept elevul de sacrificiu și nici nu vreau să fiu coada care dă din câine, mai ales după ce câinele a intrat în cușca lui, dar spun că am investit timp, energie, elan, curaj, încredere, stil de viață de fiecare dată când m-am trezit de la 6 dimineața ca să ajung la liceu. Am fost navetistă, la fel ca mulți alții și, în timp ce elevii de la oraș mai dormeau puțin, eu și alții sprijineam pereții liceului când nici nu se lumina de ziuă, iarna sau vara, sau așteptam cu capul pe bancă, singură sau singuri în clasă, să vină prima oră. 

(va urma....)