Cartea mea-partea a IVa

 

Ora de matematică

      În clasa a 9a eram o adolescentă străvezie, nu prea interesată de aspectul ei exterior, de socializare, de relații, de ieșiri la suc cu băieții sau de alte vicii pe care le încercau tinerii de vârsta mea. Mi se părea că toate astea m-ar distrage de la ceea ce aveam eu cu adevărat de făcut, de la misiunea mea și oricum ar fi fost în zadar pentru că nu mă vedeam o frumusețe sau o tipă cool, având dinții ușor înnegriți și strâmbi în față și o cicatrice destul de urâtă pe piept care nu îmi permitea să port bluze cu decolteu. Aveam și câteva kilograme în plus pentru acei blugi mulați cu talie joasă și curea pe care îi ochisem de la intrarea într-un magazin și, pe care, până să îi probez, îi crezusem piesa de rezistență din toată garderoba mea de boboc. Mă înșelam destul de des sau mă pierdeam între vis și realitate când venea vorba de lucruri concrete, măsurători, proporții, aproximări, etc. 

       Asta avea să constate cu enervare și prima mea profesoară de matematică de la liceu, care, fiind și în perioada ei de gravidenie și ignorând ușor că se află în fruntea unei clase de filologie, a început să ne testeze cunoștințele exacte. Cu riscul de a fi redundantă, trebuie să spun că, pur și simplu, științele reale nu au fost niciodată punctul meu forte și că orice încercare de a mă lupta cu acest domeniu s-a soldat cu indulgența, mila, resemnarea și renunțarea mamei, a cadrelor didactice și a mea, în final. Sigur că doamna profesoară de la liceu nu avea de unde să bănuiască istoricul meu în acest sens, la fel cum nici doctorul la care te duci pentru prima consultație nu știe de ce boli mai suferi. Așa  că m-am trezit, dintr-o dată, în fața unei consultații total incomode în fața noilor mele colege de liceu, în condițiile în care venisem de la o școală rurală, cu o recomandare bună dată de notele examenului de capacitate și cu o încredere aproape compactă în forțele proprii. Cum am ajuns la această ,,consultație”? Prin metoda preferată a oricărui profesor însetat de actul pedagogic sau punitiv de a pescui elevul din bancă și de a-l conduce spre tabla neagră- metoda deschiderii pur întâmplătoare a catalogului. M-am întrebat mereu, în timpul anilor de liceu, de ce trebuia să existe o șină mai groasă taman la litera F și dacă norocul acesta de a fi mereu mai aproape de marea extragere a fost în avantajul sau dezavantajul meu. În tot cazul, m-am trezit față în față cu doamna profesoară care mi-a dat sarcina de lucu și care mă scruta cu privirea în așteptarea rezultatului. Un fel de vulcan cu păr roșu, buze vișinii, eșarfă portocalie și palton oranj, gata să-și verse cercurile de lavă peste expresia mea tâmpă, goală, transparentă, inocentă. ,,Fulga, am impresia că ești dusă cu pluta!!”🤣. Dacă aș fi auzit replica asta într-un dialog purtat de două prietene care își destăinuie ultimele năzdrăvănii la o cafea pe bulevard, ar fi fost chiar banal, ca un fel de clișeu: ,,Hai, fată, ești nebună?” Problema, la propriu și la figurat, era că mă aflam chiar eu acolo, copilul care se pregătea să fie performant în liceu, care plecase cu visurile, frustrările, ambițiile, temerile lui specifice de la școala din sat pe drumul spre examenul maturității și căruia părinții îi promiseseră că are șanse să fie apreciat.

        Am fost un boboc timid de când am pășit în secretariatul liceului și mă simțeam pe un teren nesigur încă, deși îmi plăceau colegele și îmi făcusem câteva prietene. Ca răspuns la remarca profesoarei m-am schimbat la față și am simțit dintr-o dată că în clasa a 9a F zace un aer închis, prăfuit și vechi, ca și cum aș fi pătruns într-o casă de mult timp nelocuită și în care de abia se curățaseră păianjenii de pe pereți.

        Am plecat la loc cu tot cu creta în mână, cu fața transfigurată, cu nota proastă în cârcă și cu mintea ferfeniță ca o plasă de păianjen. Nu se întâmplase nimic grav de fapt. Era o oră de matematică izolată într-o programă umanistă, o pasă proastă a unui cadru didactic, un moment stânjenitor pentru un elev nepregătit, o situație în care ne găseam majoritatea elevelor de la filologie. Dar eu am simțit nevoia să ies în fugă la pauză, să plec cât mai departe de intrarea liceului, să o sun pe mama și să plâng. Să plâng de nervi, de rușine, de frustrare, de idealuri rănite. Faptul că am fost mereu o fire perfecționistă, o ,,dusă cu pluta’’ în sensul în care luam totul mult prea în serios și mă victimizam mult prea repede pentru orice vină care mi se atribuia, mă transformaseră într-un om care nu-și dădea voie să piardă nici măcar acolo unde știa cu toată ființa lui că e firesc să piardă, fiindcă a mai pierdut la același joc și în trecut. Fiindcă florile sunt de mai multe feluri și nu toate sunt cele selectate să stea țanțoșe în buchet. În situația dată, eram un fel de cactus și nu mă încadram deloc în buchetul cu trandafiri roșii ai doamnei profesoare, dacă ar fi să mă eschivez într-o metaforă. Nu mă încadram de obicei printre florile de vază, la materia matematică, dar acum venise momentul ca cineva să-mi spună că acea conformație cu spini în loc de frunze, acea formă ovoidală verzuie în care mă prezentam eu era chiar dubioasă și nemaiîntâlnită.

(va urma…)