Cartea mea- partea a IIIa

Pianul 

            La 12 ani, m-am trezit față în față cu un pian nou, masiv, ciocolatiu, într-o cameră cu un profesor de muzică. Acel profesor de muzică pe care-l cunoștea toată lumea și care era dirijor, director de club și o figură foarte importantă în cultura județeană răspunse afirmativ la telefonul mamei mele și urma să încep cursurile de pian, sub îndrumarea lui. Mi-am așezat mâinile pe clapele albe și rigide. După primele încercări, îmi pierdusem complet entuziasmul și simțeam din nou că nu a fost cea mai bună idee să mă prezint cu semitalentul meu la ușa unui profesor de muzică și să am impresia că acel caiet cu portative învelit în copertă albastră, pe care-l pregătisem cu mama de acasă, îmi va prezenta totul într-o manieră magică.

        Problema era că simțeam că și domnul profesor își pierduse răbdarea și ridicase tonul, apăsase cu năduf clapele în locul meu, așteptând să pricep că 1,2,3,4,5 erau pozițiile degetelor mele, mâna stângă era cheia fa și mâna dreaptă cheia sol. Simplu. Pe lângă faptul că nu mai știam exact câte degete am, câte clape sunt și câte persoane erau în cameră la momentul respectiv, mă bușise un soi de plâns înfundat, imperceptibil, ca și cum Sinele meu se tăvălea în chinuri, strigând după ajutor dar eu nu-l lăsam să iasă la suprafață pentru că, într-adevăr, nu mai era loc și nici timp pentru crizele lui. 

         Acasă am reconstituit scena în tușă groasă în fața părinților mei și i-am spus mamei că nu există nicio șansă ca eu să învăț să cânt la pian, în condițiile în care prima oră fusese un eșec total iar domnul profesor își pierduse cumpătul. Și într-un fel, o priveam pe mama cu zâmbetul triumfător al celui care a avut dreptate de la început, așteptând să admită și ea că ne angajasem într-un război fără arme și trebuia să capitulăm. Mama știa că victimizările mele erau acele negări de rutină, absolut necesare în orice demers pe care-l începeam și că după ce ele dispăreau, intra în scenă ambiția mea de fier, care, putea să mute munții în loc. Știa mai bine decât oricine că sunt un contrast umblător și că mă dau întâi de ceasul morții ca, mai apoi să mă apuc de treabă. Cu toate astea, am impresionat-o cu discursul meu anti- ora de pian și l-a sunat pe domnul profesor să-i transmită, cu scuzele de rigoare, că nu puteam să mai continui orele, fiindcă presiunea psihică și tonul intimidant de la ultima întâlnire mă băgaseră în sperieți. 

          M-am trezit iarăși față în față cu același pian, ciocolatiu, puțin mai mare ca dimensiuni și cu clapele bine aranjate, numărate, socotite pe toate degetele după partitură.  Complotaseră împotriva mea și mă aflam iarăși ,,la control” cu Czerny de astă dată. Total convinsă că va fi încă o demonstrație de neputință, am început să cânt. Domnul profesor ceva mai vesel, dar la fel de rezervat în privința priceperii mele lăsase ușa deschisă a camerei cu pianul și plecase în altă cameră, cu gândul, probabil, că procesul de învățare diferă de la copil la copil și, în timp ce unii sunt mai vigilenți, alții se târăsc ca melcii atunci când plouă afară, camuflați prin iarbă ca să nu-i vadă nimeni spre destinațiile lor închipuite. Surpriza a fost că în acea zi, după acel exercițiu de pian, devenisem din melc- codobelc un ,,gândăcel’’ după cum s-a exprimat domnul profesor la finalul micului meu recital, bătându-mă ușor pe umăr. ,,Bravo, gândăcelule!’’

(va urma….)