Cartea mea-partea aVIa

Concursul de ‘moștenitoare’

            La 15 ani, odată cu începutul liceului, aveam să trăiesc una dintre cele mai provocatoare experiențe artistice de până atunci. Deși eram oarecum obișnuită cu scena pentru că participam deja alături de orchestra de copii a clubului la majoritatea spectacolelor, aveam și câteva premii în palmares câștigate la concursurile locale de muzică populară și mă remarcasem câtuși de puțin în peisajul artistic din zonă, participarea la cel mai cunoscut concurs televizat de folclor din țară îmi dădea fiori.

       De cele mai multe ori e mai bine să nu știi ce urmează să ți se întâmple, mai ales dacă ești o fire suspicioasă, neîncrezătoare și extrem de negativistă. Știam despre ce e vorba dar nu vizualizam sau nu anticipam deloc amploarea, luminile, publicul, emoțiile imense, presiunea din culise, primul contact cu exigențele unei televiziuni naționale și toate implicațiile unui astfel de moment în viața mea, de altfel, liniștită și aproape anonimă. Era ca și cum mă plimbam liniștită printr-un parc de distracții și în ultima clipă hotărâsem să sar într-un montagne russe, conștientă fiind de faptul că de o așa aventură aș fi putut să am parte o dată-n viață. Asemenea șansă mă găsea într-o perioadă a vieții sau a vârstei în care îmi doream foarte mult să fiu acceptată. Nu știu dacă asta se datora faptului că veneam din mediu rural sau că mă știam eu pe mine cu defectele și frustrările mele, dar îmi doream să ,,aparțin”, să mă fac una cu peisajul, să devin cunoștința dintotdeauna a celor cu care interacționam. Și la fel cum îmi doream să fiu acceptată la liceu și chiar, primită cu brațele deschise, ca pe o fiică revenită în casa de la oraș a părinților ei, așa îmi doream să fiu acceptată și integrată și în orchestra domnului profesor. Ideea de a mă integra într-un rol atât de nou ca cel de mezină într-un concurs de prestigiu, transmis la TV și văzut de o țară întreagă mă copleșea dar, nu în ultimul rând, mă făcea să dau iarăși nas în nas cu dorința mea ascunsă de a fi acceptată. Acceptarea într-un concurs nu putea să echivaleze decât cu laurii primiți după ce mi-aș fi îndeplinit cu brio misiunea. Sau cel puțin asta înțelegeam eu atunci. După câteva telefoane, informări, confirmări și infirmări, am aflat că acest concurs nu era doar despre cântat și că într-un timp destul de scurt aveam de pregătit două probe teoretice care implicau vorbitul liber, coerent și, pe cât posibil în cunoștință de cauză despre un obicei de-al zonei din care provin și despre o personalitate a culturii botoșănene. În același timp, trebuia să repet cu orchestra cântecele pentru concurs-unul din repertoriul propriu și unul din repertoriul unui artist consacrat. Dar asta nu era tot. Trebuia să mă pregătesc pentru cea mai dificilă probă a concursului și anume interpretarea unei doine sau a unei balade (cântec fără acompaniament).         

          Cântasem până la 15 ani diverse cântece și ascultasem muzică, ba mai mult începusem și cursurile unei școli populare de artă, la clasa de canto popular. Cu alte cuvinte, aveam datele necesare pentru a mă hazarda într-o competiție cu ștaif, doar că nu aveam doină, costum popular specific subzonei din care făceam parte și, un lucru care refuza să facă parte din formarea mea, nu aveam răbdare. 

       Întotdeauna am avut un minus la capitolul răbdare. Să mă pierd în lucruri minuțioase, să aștept al doilea, al treilea microbuz, autobuz, tren, să stau la rând, să fac încă o dată un lucru pe care mi-am dat toată silința să-l fac bun de la început, să încerc de mai multe ori, să pierd ca mai apoi să câștig, au fost mereu sarcini obositoare și greoaie pentru mine. Am avut mereu senzația că cineva îmi acoperă ca printr-o  eclipsă strălucirea genială, îmi fură clipa de aur prin faptul că mă pune să aștept si să intru înt-o rutină a minutelor care se scurg lent, unele după altele, ca nișe oițe imaginare coborând alene la apus. Cu răbdarea treci marea doar că eu aș fi ales să risc să zbor pe spinarea unui pescăruș fermecat care să ajungă în câteva minute în partea cealaltă de țărm decât să plutesc pe un vapor trezi zile si trei nopti, în condiții de siguranță. Ca Nills Holgerson, personajul lui Selma Lagerlof.

        Așa cum spuneam, concursul nu a fost numai despre cântat, a fost despre cum să-mi înfrunt limitele și cum să-mi educ minusurile. 

      Mă aflam cu vreo câteva zile înaintea concursului și simțeam că am reușit să desfac ,,sarcina de lucru’’ în bucăți și să o asimilez cu toate provocările și abordările ei muzicale și literare, la fel cum aș fi dezamorsat în timp util o bombă înainte să explodeze. Dacă nu ar fi fost momentul de panică generală în care am pierdut caseta pe care aveam înregistrată doina pentru concurs, aș spune că lucrurile mergeau lin. Așa cum am spus, la 15 ani, nu cunoșteam nicio doină specifică zonei folclorice din care veneam și nu interpretasem acest gen sau nu încercasem să mi-l asum. Ascultasem doine, le fredonasem zgâindu-mă la interprete în fața televizorului, îmi imaginam cum ar fi să mă aud cântând o doină, vizualizasem momentul dar acesta încă nu se conturase ca atare. Sigur că sensibilitatea și amploarea unui astfel de cântec fără acompaniament le-am înțeles mult mai târziu, pe măsură ce emoțiile mele s-au maturizat și vocea a tot fost șlefuită. Însă, revenind la concurs, îmi trebuia o doină ca să pot participa, să mă asculte specialiștii, să-mi confirme sau infirme dacă sunt pe un drum bun, dacă promit. Soarta mi-a surâs în acel moment pentru că una dintre solistele profesioniste ale ansamblului reprezentativ al județului s-a oferit să mă ajute și să înregistreze doina pe o casetă audio care să-mi servească drept material de studiu în pregătirea mea pentru etapa de foc a concursului. M-am bucurat mult că primisem acel mic ,,dar’’ și aveam toate instrumentele necesare să pot să accesez un astfel de concurs. Doamna binevoitoare a înregistrat doina, ad-hoc, într-unul din colțurile camerei de repetiție al orchestrei, mi-a dat caseta și am urcat în mașină spre casă, împreună cu mama, care mi-a fost mereu alături în acest episod foarte important pentru mine, ca de altfel, așa cum mi-a fost în toate momentele cheie ale devenirii mele. Nu aveam mașină în acea vreme și ne întorceam cu mașina unui prieten care se învoise de la serviciu ca să-mi fie de ajutor. În general, sunt o persoană cu un simț al datoriei puternic dezvoltat, doar că în unele momente prefer să evadez din cercul strâmt al unei situații sau emoții și să plutesc într-un scenariu, într-o închipuire pe care mi-o rezerv ca pe un moment de încărcare sufletească. Sunt o fire visătoare și expresia ,,a visa cu ochii deschiși" mi s-a potrivit întotdeauna. Asta făceam și când am ieșit din mașină, ignorând caseta care se ascunsese bine într-unul din pliurile banchetei din spate, astfel încât să creeze suspans și insomnia mea pentru noaptea următoare. Gândul a fost că am uitat-o pe marginea vreunui birou sau am rătăcit-o alergând pe drum până la mașină, însă nimic nu ar fi reușit să restabilească ordinea la noi în casă, în vreme ce  mama mă certa pentru neatenție, eu căutam să o învinuiesc pe ea și apoi mă întorceam iarăși cu regret și dezolare spre ipostaza mea nefastă de om care a ratat la secundă ultimul tren. Toată noaptea m-am gândit cum o să explic celor care mă ajutaseră atât de mult în pregătirea mea de până atunci că n-am fost în stare să păstrez o casetă audio în condițiile în care participam la un concurs național ce implica interpretarea, memorarea, improvizația și simțul observației, în speță. Ca să mai cer încă o dată doamnei în cauză să repete gestul pentru mine, ar fi fost destul de stânjenitor. Așa că m-am trezit asteptând. Semnalul, vocea, clic-ul, bătaia care să mă trimită afară din ring, afară din viața fremătătoare în care mă aflam cu ceva timp în urmă, afară din povestea frumoasă pe care mi-o imaginasem. Semnalul a apărut, în după amiaza zilei următoare pierderii, dar sub forma unui telefon care mi-a transmis că, printr-o minune, caseta binevoise să iasă la lumină, să răsară cu a sa bandă lucitoare din spatele gri al unei dacii 1300, ca să nu-mi strice toată reputația tocmai în momentul în care încercam cu mâinile tremurânde să o așez, dreg cumva. Am reluat firul exact de unde se întrerupse cu ambiția mea și, fiindcă am trecut printr-un duș rece, mă mobilizasem cu mai multă fervoare, spunându-mi că într-adevăr ce nu te omoară te face mai puternic. În cazul meu, adunasem putere pentru următoarea provocare.

     Mă aflam în punctul în care mă simțeam destul de pregătită și, în mod atipic mie, trecusem chiar și peste presiunea, descurajările, răutățile și piedicile aferente unui astfel de moment. Căpătasem încredere și așteptam, dincolo de jurizarea acelui concurs, să mă înfrunt pe mine, să aflu de ce sunt în stare și, fără a fi focusată pe premiu, așteptam să fiu în acel mediu atât de nou și strălucitor pentru o tânără, debutantă. Dacă n-aș fi fugit toată viața de clișee, aș spune chiar că băteam la porțile afirmării. Doar că, în mod bizar, intervenise brusc un detaliu care m-a făcut să sar din mirajul concursului ca un om care, dormind liniștit pe timp de noapte, primește o cană de apă rece pe față și rămâne buimac câteva clipe între consternare și resemnare. Exista o latură a acestui concurs de care nu  aveam habar și care, în mintea mea de adolescentă aeriană, picase efectiv din cer. Până într-un anumit punct al vieții mele, am fost suficient de naivă încât să nu vreau să văd fețele neplăcute, aspre sau ascuțite ale unei probleme, încât să cred că tot ce zboară se mănâncă,   astfel încât izbirea de realitate a fost pentru mine deseori iminentă și revelatoare. În mod subtil, acel concurs  atât de popular în rândul tinerilor aspiranți și atât de transparent pentru cei aflați în fața televizorului  avea o taxă de participare. Sigur că nu ar fi fost deloc un lucru uimitor dacă taxa era una rezonabilă. Eram conștientă că orice concurs presupune costuri iar investițiile în pregătirea mea, costume tradiționale și repertoriu nu mi-erau deloc străine. Taxa era de 1000 de ron în 2006, anul participării mele. Nu aș fi îndrăznit să cer niciodată părinților mei mai mult decât au făcut pentru mine. Nu crescusem în ideea că dacă bat din picior totul se rezolvă. Nu  am primit mereu ce mi-am dorit, chiar dacă în jurul meu, alți copii primiseră. Știam că ,,nu -ul'' spus de mama era incontestabil și că, într-o altă zi va urma un posibil ''da'' care avea să echilibreze lucrurile. După cum am spus, în capitolul anterior, mama a avut tot timpul prezența necesară și hiperpunctuală care să taie de la rădăcină toate excesele, răsfățurile și cererile mele uneori suprarealiste și care să mă aducă ușor cu picioarele pe pământ, unde treaba era clară și răspicată. 

          De data asta, părinții mei au considerat că e bine ca eu să plutesc în continuare pe norișorul meu vesel, cântând în fața oglinzii doina și repetând acel discurs despre Eminescu, în timp ce ei s-au gândit, s-au răsucit, s-au împrumutat pentru banii de concurs, i-au achitat și au venit acasă  cu zâmbetul pe buze, optimiști și încrezători. Asta făcea parte din culisele neștiute ale unui concurs în care mă angajasem fără mari așteptări, ci, din contra, cu emoțiile strânse toate în jurul gulerului de la cămașa cu flori roșii vișinii. 

       Totul s-a derulat ca sub o clipire de gene. Scena pregătită cu flori ca pentru cea mai frumoasă sărbătoare, orchestra care îți dădea fiori de la prima notă, oamenii noi, cabina de machiaj, aplauzele publicului, mici zâmbete de încurajare, părerile ,,la cald” ale celorlalți doi concurenți care evoluau înainte, vocea incofundabilă a realizatoarei, sentimentul de a fi prea mic pentru câte ai vrea să transmiți, senzația de foame care venea și pleca asemeni unui musafir care te vizitează taman când ai ceva important de făcut, nesiguranța combinată cu dorința enormă de a face totul bine, codițe despletite pe alocuri, o conversație hazlie și inopinată cu unul dintre ,,greii” folclorului, parfum dulce de liliac, oglinda mare de pe hol care să-mi arate unde s-a ,,strâmbat fota”, gândul că mama, tata și bunica sunt în sală și urmăresc fiecare respirație de-a mea, reflectoare, monitoare, cabluri de care să mă împiedic și la final, premiul 1.

(va urma…)